sâmbătă, decembrie 29

Lecturi 2018

Anul acesta am cumpărat multe cărți... atât pentru copii, dar și pentru mine. Recunosc că mă bucur de fiecare poveste pe care o citesc copiilor mei. Am descoperit multe mame care au început să scrie pentru copii. În dorința de a ajuta un scriitor debutant, am cumpărat muulte cărți. Pe unele le-am lecturat, altele își așteaptă rândul. Uneori regret că mă arunc așa... în vâltoarea „faptelor bune”. Dar știu că nimic nu rămâne fără recompensă: bună sau rea.
Acum, fac un efort de memorie și scriu ce am citit.
- câteva cărți de Amos Oz.
- Elixirul dragostei de Erich Emmanuele Schmitt
- Nautilus de Ioana Bâldea Constantinescu ( mi-a plăcut foarte mult stilul metaforic de scriere, deși subiectul este dureros)
- Pelinul Negru - de Ioana Nicolaie ( subiect greu, despre efectele exploziei de la Cernobîl asupra copiilor și școlile speciale).
- câteva biografii 
- Măștile fricii de Camelia Cavedia (un subiect emoționant, despre efectele fricii impuse de tată în familie). A mai scris Vina și Purgatoriul de Îngeri. Poate le voi împrumuta de la bibliotecă.
- Dincolo de iarnă - de Isabel Allende
- Nemuritorii de rând - de Ana Barton și Parfum de femeie de Ana Barton.
- Odiseea lui Odi - o carte pentru copii, 10- 11 ani, despre jucăriile și viața lor după ce proprietarii lor cresc. 
- Cel mai mic sărut pomenit vreodată - de Mathieu Mazias, autorul celebrei „Mecanica Inimii”
- „Dragă inimă” - de dr. Vasi Rădulescu - o carte foarte bine promovată, scrisă de un medic cardiolog, în care se regăsesc fragmete biografice, dar și povești de viață ale pacienților săi. 
Sper ca anul viitor să fiu mult mai bine organizată și să scriu scurte recenzii ale cărților, dar să și citesc de 10 ori mai mult.  

Țeluri pentru 2019

Îmi doresc ca Noul An să aducă sănătate nouă și lumii întregi. Citesc zilnic pe facebook despre oameni bolnavi, majoritatea în lupta cu năpraznicul cancer, dar și autism sau alte boli. Așa că, dă Doamne sănătate tuturor! 
Apoi, bunătate să fie, cum era acum muuuulți ani, când oamenii se ajutau necondiționat, își împărțeau bucata de pâine și cana cu ceai. 
Aș mai vrea o dilatare a timpului sau o bună, dar foarte bună organizare. Să spun NU la ce nu trebuie să fac. 
Îmi doresc prezență de calitate în viața celor dragi.
Îmi doresc proiecte frumoase, inspirate, propuse de oameni cu suflet luminos. 
Îmi doresc Bucurii și Curaj, acestea sunt cuvintele pentru 2019.
Aș mai dori câteva cursuri de dezvoltare personală, teatru și multe lecturi.
Dacă timpul și inspirația îmi devin buni prieteni îmi doresc să scriu trei cărți pentru vârste diferite, care să se bucure de o primire formidabilă și de un succes răsunător, îndrăznesc să visez la internațional. 
Apoi, vreau weekend-uri cu multe plimbări, descoperirea unor locuri noi (cel puțin pentru copiii mei) și multă mișcare. 
Să fie un an minunat cu sănătate și multe rugi ascultate, cu fapte bune și binecuvâtări! 

LA MULȚI ANI FRUMOȘI, VESELI, SENINI, JUCĂUȘI, ÎNȚELEPȚI ȘI SĂNĂTOȘI! 

Mulțumesc celor care încă îmi mai citesc blogul, acest colț de suflet!

2018 se apropie de final

2018 este pe final. Privește în urmă, se scutură pe haine, pleacă semeț în lumea anilor trecuți, deapănă povești și amintiri, dar și lecții de viață pentru anii micuți, care se pregătesc să vină... când vor fi pregătiți.
Pentru mine, anul 2018 a fost PROVOCATOR, cu multă adrenalină, cu suișuri și coborâșuri, dar frumos.
Am reușit să îmi împlinesc vise pe toate planurile (titularizare, înființarea firmei, cărți publicate, magazin online, povești personalizate, colaborări frumoase, povești în plic de Crăciun, ateliere minunate și interesante, am devenit membru în Asociația de Basm, lecturi puține, dar bune, o săptămână cu gemenii la mare, unde le-a plăcut foarte mult, mașină).
A fost un an agitat pentru suflet, cu multe bucurii, dar și dezamăgiri. 
Privind la mine și la acțiunile mele am descoperit că mă raportam foarte mult la ceilalți, că ascultam foarte mult de părerile celor din jur. Am decis să mă „izolez” de lume și să îmi văd de drumul meu, de viața mea... și va fi mult mai bine. 
Am obosit. Am ajuns pe final de an la epuizare fizică și psihică, cu o dorință nebună de a dormi, de a sta în pijama și a lenevi. Atât! Am reușit în procent de 25 % să fac asta. Câteva zile...  
Îi privesc pe gemeni cât au crescut și cât de puțin am stat cu ei, deși am fost în preajma lor. Eu scriam sau corectam lucrări, iar ei învățau diverse singuri... descopereau lumea. Zilele trecute, când am văzut că Ana știe să numere până la 6 singură, cu ajutor până la 10. Este fascinată de cifre! 
Am redevenit reprezentant Usborne pentru a le cumpăra cărți mai ieftin. Iubesc culorile și pictura. Ana este fascinată de cărțile cu abțibilduri. 
Uneori le cer prea mult! Am așteptări uriașe de la ei, îi copar cu alți copii, deși ei sunt MINUNAȚI, GENIALI în unele activitărți. Horia este as la puzzle și la lego. Are răbdare și voință de fier. 
Mulțumim pentru sănătate, lecții, perseverență și realizări. Suntem recunoscători pentru tot ce ne-ai oferit! Am crescut mai puternici și mai buni! 

duminică, noiembrie 4

Dorințe

Îmi doresc să fim cu toții sănătoși... și când spun asta, chiar mă gândesc la toți oamenii din lume. E o nebunie generală! Suntem răi! NU ne mai ajutăm, nu ne mai ascultăm, ne ferim unii de alții, copiii știu ce este depresia de la vârste prea fragede, invidia ne macinăm chipurile și sufletele. 

Apoi...îmi doresc să am mare griijă de mine și de copiii mei. Să stăm împreună - timp de calitate - cu povești, muzică, desene, puzzle, diverse jocuri creative! Îmi doresc să îi îmbrățișez cât mai mult! Adesea, de la stres, nervi, oboseală, îi împing, îi îndepărtez de lângă mine. Apoi, le cer iertare!

Îmi doresc o zi în care să stau în pat și să citesc! Toată ziua!

Îmi doresc o zi pe săptămână în care să mă întânesc cu prietene la o gură de vorbă!

Îmi doresc să am locul meu special, unde să scriu! Visez la balcon transformat în birou de scriitoare!

Îmi doresc o casă pe pământ, cu geamuri mari și foarte luminoasă!

Îmi doresc zile întregi petrecute la munte sau în diverse zone pitorești... unde să ne jucăm, să scriu, să  fim bine!

Îmi doresc ca 2019 să îmi aducă multe târguri de carte unde să particip cu familia și firma „Călătoria cărților”. 

Îmi doresc să fiu organizată și să ajut cât mai mulți oameni!

Timp!

Fac ce fac și dau din timpul meu.... aiurea! Anul acesta am toate clasele de a XII-a, real. Majoritatea dau bacalaureatul la biologie! Suntem „obligați” să facem pregătire pentru acest examen. De parcă în acele ore poți să le torni informația direct în neuroni!
Programul mi-a fost făcut special pentru a-mi putea duce și aduce copiii de la creșă/grădiniță! Așa că, efectiv nu pot rămâne în liceu după orele de curs. Plus că, fiind foarte mulți, nu găsesc nici sală liberă. Ce m-am gândit eu? Să îi chem sâmbăta!
Așa că, acum am un stres în plus. Cum să fac să îmi așez în weekend și ateliere - care îmi plac și îmi aduc și un venit, și activități cu micuții mei, care sincer sunt cei mai defavoriți de toată nebunia care este în capul meu, dar și timp pentru sufletul meu?
Adorm cu cartea în mână.
Nu mai pot scrie noaptea așa cum o făceam până nu demult. 
Viața mea e un haos total!
Uneori privesc neputincioasă cum Ana fărămițează mâncarea, cum Horia răstoarnă cutia cu mingii, cum siropul pentru tuse se scurge din linguriță și totul devine lipicios. Ce să fac mai întâi? Cu ce să încep?
Să mai spun că mă îmbrac numai cu blugi? Să mai spun că privesc pe fereastră la toamna minunată care ne alină sufletele, parcă special sosită pentru mine, pentru a petrece timp afară cu copiii, la joacă în parc, la plimbări de adun frunze (o pasiune pentru copii, în special pentru Ana) și eu stau în casă pentru a corecta testa, pentru a scrie povești personalizate (ca să constat apoi că am muncit degeaba... că pentru o întârziere de o zi, dar livrarea poveștii, doamna nu are bunul simț să achite munca) și să dorm. 
Nu știu unde greșesc! Nu știu de unde și cum să mai scot niște timp liber! Asta în condițiile în care nu gătesc, ci doar încălzesc sau comand telefonic. Norocul meu că gemenii iubesc pizza. Observă orice afiș,orice pliant care are desenat pizze! :))
E dificil cu lipsa timpului... cu oamenii care devin tot mai distanți  și mai reci!
Îmi e greu că nu pot să ies cu elevii la activități extrașcolare! Dar poate va veni și vremea pentru asta. La dirigenție îmi doresc să îi ajut să devină OAMENI BUNI! Vreau să facem activități caritabile. Vreau să aibă încredere în ei și pasiunile lor! Vreau să fie buni,răbdători și blânzi. Măcar atât pot face pentru ei!
Rugile să vă fie ascultate!
Muțumesc celor care mă citesc! Nu mă supăr dacă îmi scrieți câte un sfat, o încurajare pe mail claudia.groza@gmail.com  

Mulțumesc

Acum câteva zile ceruse sfatul/ajutorul cu privire la subiectul articolelor pe care să le scriu pe site-ul meu. Asta în calitate de mamă și de profesor. Adevărul că azi, toate mămicile scriu. Au blog sau publică cărți. Cu siguranță au mai mult timp decât mămicile dinainte. O colegă îmi spunea că ea s-a întors după 3 luni de la naștere, și are trei copii frumoși, destepți și puternici, nu bibiliți ca cei de azi. 
La timpuri noi, vremuri vechi. 
Înainte, poveștile era lecturate sau inventate de către bunici. Astăzi, tot mai multe mame scriu povești pentru copii, realizează grafică, cărți senzoriale. Totul este magie! Piața este plină de cărți ale autorilor români... mulți dintre ei, părinți. Căci, da,nici tații nu s-au lăsat mai prejos și au început să scrie, fie singuri, fie în tandem cu mama. 
Am momente în care mă simt pierdută. Mi se face teamă! Simt că nu mai am idei de povești. Chiar astăzi,umplând după CV prin calculator am descoperit primele povești scrise cu și pentru gemenii mei.Ieri discutam cu o mamă de trei băieți, care scrie povești motivaționale minunate, și ea mă încuraja, spunându-mi că fiecare scriitor are stilul său, locul său,drumul său. Ea, Florina Bumbaru, este îngerul meu. Este cea care mă ajută necondiționat pe partea motivațională, ea apare ca un spiriduș exact în momentul în care mi s-a întâmplat ceva rău, urât din partea unui client. 
Dar... să revin. Cerând sfatul, o singură doamnă mi-a scris după ce am distribuit articolul pe Facebook. :) Îmi place să fiu de folos oamenilor, părinților, dar mai ales copiilor. Simt că a sosit vremea să mă adresez foarte mult adolescenților. Așa că, mă pun pe scris!
Zâmbete și bucurii, binecuvântări și rugi ascultate! 

miercuri, octombrie 31

Bucurii de la gemeni

Îi privesc cu dragoste și uimire! „Sunt ai mei? Când au crescut așa mari? De unde învață atâtea lucruri pentru că mă ocup prea puțin de ei!”
Le ador râsul și pofta de joacă! 
Îi iubesc când mă strâng în brațe și se agață precum ventuzele de mine!
Îi iubesc când mă trezesc noaptea cu ei lângă mine. 
Îi ador dimineața când mă trezesc în șoaptă.
Sunt mândră când văd rapiditatea cu care fac un puzzle. 
Până nu demult îi comparam cu alții. X știe să citească. Y stă la măsuță și lucrează cu orele. Știu! A fost vina mea că nu am stat să le fac program de studiu. Cu toate acestea știu o mulțime de lucruri. Au furat în timp ce lucram pentru edituri. 
Cel mai mult și mai mult îmi place că spun MULȚUMESC!

sâmbătă, octombrie 27

Despre ce să scriu?

Îmi doresc să mă întorc la blog. Să îl cresc frumos, vesel, folositor și extrem de fresh, de interesant, de captivant.
Despre ce să scriu?
Mămicile cu blog scriu despre ce simt ele... și au deja un start bun înaintea mea (așa îmi trebuie dacă m-am oprit brusc!). Altele scriu pentru firme și promovează diverse cărți, produse, îmbrăcăminte, ba chiar și despre educație.
Eu... despre ce aș putea să scriu pentru a fi lecturată? 
Vă rog, ajutați-mă cu sfaturi și idei! 
Vreau să reiau scrisul pe blogul de povești.... care este integrat în site-ul www.claudiagrozalazar.ro
Mulțumesc din suflet pentru răspunsuri! 

Organizare

Cred că aș putea face mai multe lucruri dacă aș fi mult mai organizată!
Păi cum? Păi uite așa.
Dacă aș renunța la privitul mămicilor de pe Facebook care reușesc să fac o mie și una de lucuri, ca apoi să îmi fac zeci de scenarii, să îmi adresez mii de întrebări, să mă simt neputincioasă, totul ar fi mai bine. 
Nu îmi place să corectez teste? Păi.... tot eu le voi corecta. Așa că, hai! Acum mă așez și corectez rapid!
Am de trimis colete? Nu îmi place să împachetez și să completez formulare? Tot eu o voi face și mâine. Mai apar și ca o persoană neserioasă! Așa că, gata! Acum fac coletele!
Am de împăturit rufe și de călcat? Nu îmi place? Sunt prea obosită? Pun muzică și totul va părea o adevărată relaxare!
Atunci când nu pot și nu pot să aduc bucurie cuiva, voi spune NU, decât să pierd ore să scriu, să aduc bucurie și frumos, ca apoi să mi se spună: „Nu mulțumesc, dar ai întârziat! Nu mai vreau cartea! Nu îți plătesc!” Îmi asum greșelile făcute tocmai din dorința de a fi de folos! Am pierdut mai mult în viață decât 100 lei și timp. Povestea scrisă oricum mi-a înflorit sufletul! Clar nimic nu este întâmplător!
Mă amuza și furtul ideilor!
Mă amuză și răutatea și invidia! Știu că fiecare are drumul său bine trasat și că pot face mult mai mult dacă îmi doresc, mă organizez și strig Ajutor! 

Presiuni

În ultima perioadă, simt că totul a luat-o razna, că oamenii sunt tot mai indiferenți la cei din jur. La locul de muncă parcă sunt pe plantație... să faci cât mai mult. De parcă ai putea să pui informație cu forța,cu sila în mintea cuiva!
Îmi e dor de scris tihnit!
Îmi e dor nespus de lectură! 
Îmi e dor de o piesă de teatru!
Îmi e dor de o ieșire în oraș cu prietenele!
Îmi e dor chiar de o joacă cu micuții mei în natură!
Cine vinde timp?
Cine oferă ajutor pentru treburi casnice? 
Cine vindecă o inimă dezamăgită?

Eșec?

De curând am primit mesaje de la doamnele educatoare cu programul săptămânal, lucrările copiilor și.... m-am simțit tristă dintr-o dată. Copiii mei nu s-au adaptat! Nu mă așteptam, recunosc! A fost un șoc pentru mine! Este un chin să decid în fiecare zi ce facem cu ei, cine se învoiește, cine își modifică programul. 
Îmi pun o mie și una de întrebări! Ce s-a întâmplat acolo de fapt? 
Apoi, mă simt vinovată că nu i-am pregătit mai mult pentru acest pas. După aceea îmi amintesc cum hotărâsem cândva - în mintea și sufletul meu - că nu îi voi chinui mai devreme de patru ani cu program fix.
Însă, am ajuns la epuizare. Recunosc că sunt implicată și în prea multe. Am acceptat și mai multe ore la școală și acum regret amarnic. Dar să am mereu gândul ocupat cu întrebări, soluții și să nu găsesc timp pentru mine, pentru mintea și sufletul meu este chinuitor. 
Ieri îi spuneam Anei că vor învăța să numere la creșă. 
- Mergem și noi, Ana?
- Nu! 1, 2, 5... 
Adică, da, știe. 
Mă ocup de ei. Nu suficient. Nu cât aș vrea sau cât ar trebui. Uneori sunt prea obosită... ajung acasă și mă trântesc în pat. Am zile când simt cum mă cuprinde amețeala la școala. Altele în care uit...pur și simplu se formeazăun gol în mintea mea.
Oare am așteptări prea mari de la micuții mei? Îmi doresc performanță de la vârstă fragedă?
Ce să fac? Cum ar fi bine să procedez? Să renunț la ce? Toate îmi plac și uneori vreau să fac și mai mult, alteori îmi vine să iau concediu fără plată și să plec la munte. 

duminică, octombrie 14

Sfânta Paraschiva

Azi e Sf. Paraschiva. Acum câțiva ani am fost la festivalul de literatură Filit la Iași, și am ajuns și la moaștele Cuvioasei Paraschiva. Este tare bună și grabnic ajutătoare! Sper să mă ajute și în această perioadă să găsesc soluții, să am energie și puterea de a sta nopțile să duc la bun sfârșit ce am de realizat, să ajungem cu bine la finele acestui an, care a fost tare dificil și stresant pentru mine. Dar am avut și momente frumoase!
Azi, am mers în Orășelul Copiilor. Ne-am jucat mult. Ne-am plimbat cu trenulețul. Am adunat frunze și castane. Am mâncat porumb fiert și floricele. A fost de poveste! 
Mulțumim, Doamne și Sf. Paraschiva!

Ieri

Ieri... m-am răsfățat cu un ecler cu ness. Am luat și tarte cu fructe. Horia - care mi-a moștenit gustul pentru dulce - a mâncat două. Mă bucur atât de mult când mănâncă. Este foarte slab. Iar creșa și stările de vomă, l-au slăbit și mai mult. 
Acum o înțeleg pe mama care se îngrijora și suferea când nu mâncam.
Apoi, am adormit în timp ce citeam.
Apoi, privind în jur, nu am mai suportat și mi-am impus să pun aspiratorul. Gemenii au pictat. Geamurile sufereau de prafuire acută, așa că, le-am șters. Măcar am luat stratul gros de  praf și am putut privi culorile minunate ale toamnei. 
Atât... căci pe micuța mea o durea burtica (are probleme cu constipația și a căpătat teamă de procesul defecației)și nu am putut ieși nici macar o jumătate de oră afară.

Eu

Aș vrea să dorm...mult....și să mă joc.
Mă întreb dacă ar fi o soluție să îmi iau un concediu fără plată (deși am datorii uriașe). Să stau să scriu și să fac ateliere. Dar aș câștiga numai pentru a ne hrăni. Restul..?
Sunt obosită și fiica mea e atât de dificilă. Este foarte căpoasă! Vrea să fie totul ca ea, când vrea ea. Uneori mă sperie. Dacă o cert, vine și îmi cere să o pup, mă strânge tare de gât. Dar nervii mei, oboseala, faptul că am multe - prea multe - de făcut. mă aduc în pragul disperării. Nu vreau să fiu o mamă rea! Nu vreau să fiu o amintire urâtă pentru ei.
Într-o seară, am fost nevoită să îi scot din casă pe la 19.30 pentru a mă întâlni cu contabila să îmi dea ștampila firmei, care rămăsese la ea.
Le stricasem somnul. Adrmiseră în mașină, iar când am ajuns am fost nevoită să îi trezesc. Horia a adormit. Ana  nu a vrut. Normal că a plâns de mama focului din cauza oboselii, când ea voia să stea în pat, să se uite la desene. Pe Horia l-am trezit. Iar el iubește - ca și mine - somnul. A plâns o oră cât am stat pe drum - am  fost și să căutăm laptele praf fără de care nu dorm - și m-am enervat teribil. Nu îmi place când nu îmi găsesc calmul și puterea de a-i lua în brațe, de a-i alina. Acasă fac asta. dar pe stradă, nu pot. Sunt grei! Plus bagaje, plus celălalt care stă agățat de mine sau rămâne în urmă. Parcă aș fi o femeie singură! Așa mă simt! Așa mă comport! 
Doamne ajută-mă să găsesc o soluție minunată! Doamne, fă un MIRACOL și ajută-mă să găsesc o grădiniță, aproape de casă, unde picii să fie îndrăgiți și să se ducă de drag! Am nevoie de o MINUNE!

Noi

Mă întreb de ce anul acesta a avut atâtea hopuri? Mă întreb de ce nu găsesc mai rapid și mai ușor soluții perfecte?
În luna octombrie, chiar pe 1, picii au mers la creșă. Minunat! I-am laut de acolo cu lacrimi în ochi. A doua zi, Horia cam icnea în drum spre creșă. Când le văd lacrimile curgând șuvoi, și ochii care mă privesc cerșind îndurare, simt cum o bucată din mine se rupe. Nu îmi place că sunt așa. dar am înțeles - pentru că m-am documentat temeinic - că acomodarea e grea. Clar acolo s-a întâmplat ceva!
Îmi doresc un mediu prietenos pentru ei. Îmi doresc să li se ofere timp și atenție. Poate și o mângâiere din când în când. 
La prânz s-a dus S. să îi ia. Totul bine și frumos!
Noaptea, pe la 2 dimineața, cine voma? Horia. Și a ținut-o așa până de dimineață. A adormit epuizat pe la 7. Îl priveam cu milă, vinovăție că nu îi pot oferi ceva mai bun. măcar liniștea de a se bucura de această perioadă. Joi am mers cu el la medic. Mi-a recomandat să nu îl mai duc, pentru că ceva nu e în regulă acolo și somatizează. 
Am avut medical. Pe 5 octombrie a fost liber. Joi, Ana a mâncat cu poftă un covrig și a vomat ea toată noaptea. Eram epuizată.
Pe 6 octombrie am avut ateliere. Unul a fost un eșec, adică nu a venit niciun copil, deși editura se ocupase de promovare, de anunțat în școli, de lipit afișe. Însă, cum răutatea înflorește tot mai des, doamnele învățătoare nu au binevoit să aduc 5-10 copii la un atelier. 
Eram epuizată. Simțeam cum îmi tremură picioarele și tot corpul.
Am o perioadă grea. Alerg mult. La școală trebuie să fiu fresh, cu mintea brici, cu idei și foarte creativă. 
Poveștile personalizate mă așteaptă să le scriu, iar eu aș da orice pentru cel mai bun rezultat. Unii oameni au suflet luminos și mă înțeleg și au fost de acord să întârzii câteva zile. Alții au pus o presiune extraordinară pe mine. Îmi asum că greșesc. Îmi asum că fac prea multe. Am cerut ajutor și nu apare! 
Am nevoie de cineva care să stea câteva ore pe zi cu gemenii. Exact cât am eu orele. Nu mă abat! Dar nu găsesc. Așa că, îi iau după mine. Îi las la mama, care trebuie să o ia pe nepoțică de la grădi la prânz. Ei merg încet. E dificil și pentru ei. Mai ales obositor. Au numai 2 ani și 8 luni. Drumurile sunt obositoare uneori și pentru un adult, dar pentru ei. După ore, trec să îi iau. Simt că nu mai pot.
Dacă erau bine la creșă, știam că au activități, că dorm liniștiți - nu că le stric eu somnul venind să îi iau - că în 5 minute suntem acasă. 
Sunt tristă, obosită și dezamăgită! 
Când toate deciziile le iau numai eu, e greu! Epuizant de greu!

duminică, septembrie 30

Bucurii

Uneori, când nu mai aștept nimic și trag de mine să fiu eu, să fiu prezentă și atentă, apar mici bucurii.
Joi seară am fost sunată de un cititor de numai 8 ani, din Giurgiu care mi-a spus că îi plac cărțile mele și voia să știe când mai merg la școala unde învață.
Nu prea am încredere în mine și știu că alții scriu mai bine, dar când primesc asemenea mesaje prind curajul de a continua.
Îmi doresc să scriu original, comic și cu emoții. 
Îmi doresc să aduc ceva nou în poveștile, cărțile mele.
Îmi doresc să scriu în fiecare dimineață,măcar o oră.
O a doua bucurie pentru mine a fost să descopă că mai există oameni. Am adunat puncte de la Petrom și am mers să iau o jucărie de pluș din colecția oferită de ei. Dar... mi-am pus întrebarea: „Dacă plânge Ana?” Așa că am fost dispusă să achit a doua jucărie de pluș integral.
- Haideți, doamnă!
- Am gemeni, și nu pot risca!
Mi-a dat plușul, restul împăturit și a trecut la clientul următor.
Acasă am descoperit că îmi dăduse și a doua jucărie la prețul cu reducere. Inima a început să îmi bată cu putere și câteva lacrimi de fericire s-au ivit în colțul ochilor. 
Să fiți bine și buni, dragi cititori! 

sâmbătă, septembrie 29

Dorințe

Îmi doresc mai mult ca niciodată, înțelepciune, găsirea unor soluții inteligente pentru bunăstarea familiei!
Apoi, timp de calitate cu gemenii și oamenii dragi.
Să fac multe activități interesante și utile cu gemenii mei.
Participarea la câteva ateliere, cursuri, lansări de carte pentru sufletul meu. Îmi e dor să cresc, să evoluez, să cunosc oameni de calitate!
O mai bună organizare a timpului.
Să cer ajutor pentru treburile casnice: gătit și curățenie. 
Să scriu zilnic măcar două pagini pentru cărțile mele cu povești. 
Să lucrez mult cu elevii mei (am toate clasele a 12-a și toți dau bacul la biologie). 
Să obțin rezultate cu ei la olimpiade școlare.
Să merg la stomatolog și să-mi rezolv dantura.
Să îi duc și pe gemeni la stomatolog.
Să achit rapid toate datoriile.
Să fiu foarte îngrijită (adică am nevoie de timp pentru mine.

DOR

Citesc tot mai puțin spre deloc. Îmi este atât de dor de această activitate! Citesc câte puțin când îmi supraveghez gemenii care fac puzzle-uri sau pictează pe jos în sufragerie. Uneori pot citi cu succes 2 pagini, alteori câteva rânduri.
Până nu demult, citeam noaptea. Acum scriu. Scriu povești personalizate pentru oameni minunați, cu povești de viață extrem de frumoase! Dacă nu scriu, pregătesc idei de lecții frumoase, teste sau fac hârtii pentru dosarele de la școală. 
O prietenă, mamă de trei copii, care lucrează de acasă, mă întreba de ce nu renunț un an la predat. Fac ateliere, scriu povești, am o firmă, am ce face. Are mare dreptate! Dar venitul nu este constant. Am de crescut mult până ajung să trăiesc din scris și din ateliere. Le admir pe mamele care fac asta, deși ele au un ajutor pentru copii. 
Îmi e dor de scris povești pentru site, pentru mine și copiii mei.
Îmi e dor să public ceva nou.
Îmi e dor de succes, de oameni buni, de râs, de zâmbete, de prieteni sinceri, de ajutor, de senin, de energie și creativitate din zori și până în zori!

Emoții, oboseală și încotro?

Uneori îmi vâjâie capul de emoții și de frică! Nu am mai simțit de mult asta. Parcă sunt într-un carusel care nu se mai oprește. Un an mai tâmpit ca acesta nu am mai avut niciodată. 
Săptămâna aceasta, gemenii au făcut febră.Pe rând. Am fost nevoită să stau acasă, în medical. de fiecare dată când se întâmplă asta, mă simt extrem de vinovată. Știu! E dreptul meu, dar așa mă simt. De parcă aș fi de neînlocuit sau apreciată la cote maxime!
Rugasem o fostă colegă să mă ajute cu o oră pentru a-mi lua copiii de la creșă. O anunț dacă poate veni - contra cost - tot programul, adică 6 ore. Îmi scrie că e prea mult. Bine. Fiecare le are pe ale lui. cer medical pentru a nu-mi fi tăiate orele (doar am nevoie de bani). Ca un făcut, cei de la școală mă sună, cum o fac mereu, în miezul zilei (ATENȚIE! AVEAM COPIII BOLNAVI!) să îmi ceară nu știu ce raport. Nu știu de unde am găsit puterea de a vocifera. Cu doi copii bolnavi, nedormită, cu treburi gospodărești până peste cap, ce suflet pot avea? Am deschis laptopul, am completat raportul și l-am trimis. 
Miercuri, mi-am dus copiii la creșă. I-a luat soțul la prânz. Roșii la față de plâns. Mă doare sufletul. A trecut o lună și ei nu sunt bine, nu le place. Clar ceva se întâmplă. Dar și să acuz așa.... nu sunt genul. 
Joi, Horia se trezește speriat la 5 dimineața, că să nu mergem la copii. Ok. Eu eram entuziasmată că era ziua în care venea teatrul la creșă și era o zi altfel. Nu a trecut mult și a vomat. Peste o jumătate de orp din nou. Ce să fac? Eram singură cu ei. Nu aveam decât 4 ore... dar totuși. Îi duc la mama. 
Vineri s-a învoit Silviu 2 ore pentru a putea ajunge eu de la școală la ora 15. 
Sunt foarte obositp,epuizată psihic și nu știu ce să fac? Ce soluții să găsesc? Este a doua oară când Horia vomită pe tura unor educatoare. Mă gândesc dacă este sau nu coincidență. Sunt disperate ca gemenii să mănânce, cu toate că le-am explicat că nu sunt mâncăcioși. 
Bonă nu îmi permit. Aș dori pe cineva care să vină în zilele în care avem nevoie pentru câteva ore. 
Să îi mut la grădiniță? Oare le va fi bine? Am impresia că lor nu le place acolo pentru că sunt copii mici, iar ei au deja alte deprinderi. Chiar nu știu... iar gândurile mă macină puțin câte puțin. 
Cei de la Cargus nu m-au anunțat că trebuie să merg la sediul lor pentru a primi o sumă de 125 lei ramburs pentru cărți.
Disperații de la primărie mi-au pus poprire pe toate conturile pe care le am pentru suma de 33 lei, impozitul la mașină, care era plătit, dar la sectorul 5 și ei nu fac trasfer de la o primărie la alta. Am achitat din contul de ING, dar ei nu se opresc....au trimis și la celelalte bănci unde am cont deschis. Mi se pare de-a dreptul hărțuire și răutate și nedreptate și mojicie! 
Îmi doresc CURAJ și PUTERE să plec din țara asta de doi bani.
Am corectat la bacalaureat în iunie, o zi întreagă. Am semnat contract că voi primi banii în august. A trecut septembrie și nu am primit (nu, nu numai eu, dar la mine arde!). Am întrebat și mi-au spus că inspectoratul e supărat pe sectoarele 5 și 6. De parcă mă doare pe mine de acest aspect sau îmi trece foamea.
Voi ce ați face în locul meu? Cum v-ați liniști? 

sâmbătă, septembrie 15

POVEȘTI PERSONALIZATE





Vinovată

Micuții au mers o săptămână la creșă. Au plâns în fiecare dimineață. Mă doare să îi văd așa speriați, nefericiți. 
În prima zi când i-am lăsat să doarmă acolo, Horia mi-a spus că e supărat pe mine. Și așa a fost. L-am simțit. Era trist, abătut, tăcut. Ana e fericită când îi iau. Se  bucură mult când mă vede și exclamă: „Mamiii!”   Bineînțeles că și eu îmi țin lacrimile în frâu. 
Pe 11 septembrie, când începusem școala și am primit și dirigenție și stăteam la coadă la manuale, mă sună de la creșă că a vomat Horia. Vomase și acasă puțin, dar am zis că de la plâns. L-a luat taică-su. L-a dus la mama. Acasă nu a mai avut nimic. Marți dimineață a vomat și Ana. Au răcit foarte rău și parcă nu le mai trece. 
Sunt supărată pe mine... oare nu i-am dus în lume suficient? De ce sunt așa neadaptabili? Am mers cu ei în parc, la evenimente, la aniversări. Adevărul că soțul este așa retras, introvertit. Mă simt vinovată. Cum să fac să se obișnuiască. Le-am explicat mereu că vor cânta, vor dansa (chiar fac dansuri și vreau să le plătesc, măcar pentru Ana că este fetiță), va veni teatrul la ei. Mă simt depășită de situație. Mă supăra și duritatea soțului când îi lasă acolo și nervozitatea cu care iese din creșă. Ei simt tot stresul acesta. Eu pe de altă parte, în nebunia mea de a fi punctuală, i-am mai stresat dimineața cu celebrul „hai, hai!” 
Mi-am dorit enorm să fiu mamă! Am primit doi copii minunați, și mă simt vinovată pentru că nu sunt o mamă cum ar merita. Le ofer puțin, prea puțin pentru cât merită. 
Oare va fi bine cândva?

Epuizare

Nu am crezut niciodată că voi ajunge să spun „nu mai pot!” sau că voi avea tensiune sau că mă va durea inima de la oboseală și stres. Nu am crezut niciodată că voi adormi la orele 22 și nu mă voi putea trezi la 5 să citesc câteva pagini pentru sufletul meu. Parcă îmi e teamă de weekend. Trece atât de repede și numai cu lucrurile restante: spălat, aspirat, schimbat lenjerii. Niciodată cu timp pentru joacă și drăgăleală. 
Nu am crezut niciodată că voi fi copleșită de datorii, de griji, de gândul că nu pot să fac ceva bun pentru copiii mei. 
Nu am crezut niciodată că voi renunța - atât de curând - la bucuria de a-mi cumpăra o bluză sau o rochie. 
Nu am crezut niciodată că nu îmi voi permite să le ofer copiilor mei un spectacol sau un sport. 
Nu am crezut niciodată că dantura mea nu va putea fi tratată la timp, deși am început demersurile în această vară... și am fost de câteva ori bune, nimic nu s-a concretizat. Doare, fizic și psihic.
Nu am crezut niciodată că voi ajunge să nu mai pot lucra nopțile, să am blocaje mintale. 
Parcă nici să plâng nu mai pot... cu toate că tot felul de lacrimi - de teamă, de neîncredere, de mamă rea, de furie, de nedreptate - s-au adunat în spatele ochilor mei mari, frumoși cândva, acum pierduți. 

luni, septembrie 3

Începuturi

Uneori aș vrea să dau timpul înapoi și să știu că am mult timp de stat cu ei (deși am scris enorm în acel concediu de creștere și parcă nu m-am bucurat suficient de ei)... alteori îi privesc cu bucurie și sunt foarte mândră că au crescut și că sunt ai mei.
Nu am crezut că povestea cu nu există suficiente creșe este adevărată. M-am dus ca o zână în iunie să îmi înscriu copiii la creșa situată la 5 minute de noi. Fericită că merg pe jos, că îmi pot cere să îi iau în brațe pentru că pe distanțe scurte reușesc. Surpriză! Era necesar să îi înscriu cu un an în urmă. Directoarea nu a vrut să asculte că am gemeni, că lucrez în sistem, că locuim în apropiere de creșă. Gesticula ca o vrăjitoare din povești. Am plecat de acolo învinsă de sistem, speriată și îngrijorată. Am căutat creșe/grădinițe particulare dar nu se putea. Exclus. Cu bonă e cu dus și întors. Gemenii sunt super energici și este greu să găsesc pe cineva care să se plieze pe năzdrăvăneala lor. Au căzut ei cu mine, dar cu cineva străin. 
După multe aventuri, hârtii lipsă și fel de fel de dosare, am găsit o creșă la 3 stații de autobuz. Bine... până la autobuz încă vreo 10 minute de mers. Din stație până la creșă alte 10. Nu e deloc ușor!
Azi...prima zi. Ana s-a trezit singură, la 6. Horia a reușit pe la 7 și 25. La 7. 50 am ieșit din casă. Fericiți că au ghiozdănele, au coborât trei etaje. Horia nu voia să coboare din autobuz... îi place enorm să călătorească. Ana a cerut în brațe de cum am ieșit din scara blocului. 
La creșă, un haos total. Părinți la coadă pentru repartizarea în grupe. Horia voia și nu voia să se apropie de jucării. Ana în brațe. Apoi, a venit și el lângă mine la coadă. Am aflat grupa. Am coborât și am predat necesarul. Chiar dacă sunt gemeni, trebuie să duc pentru fiecare săpun, șervețele umede, etc. Ok. Îi schimb de încălțăminte. Nu au spus nimic. Educatoarea îi ia de mână. Ana întreabă: 
- Și mama?
- Vine și mama... 
Mai fac un pas să simtă că sunt lângă ei. Îi bagă în sală, le spune numele și închide ușa.
Ies din creșă. Mă duc la geam. Am crezut că nu mă văd. Erau jaluzele. Îi văd cum stau lângă ușă. Ana plânge. „mama, mama!” Plânge rău. educatoarea e cu un bebe în brațe. O ia de mânuță. Ea tot plânge. Horia nu își găsea locul. La un moment dat, observă geamul. Se apropie. Îmi face cu mâna și îi trimit pupici. Îmi răspunde la fel. 
Ana tot plânge. Plec. Este 9.45. O jumătate de oră de plâns. Draga mea dragă! Ceruse să facă pipi și în tot haosul acela nu am dus-o. Nimeni nu o ascultă. Sigur va face pe ea! Ana este o fire puternică și extrem de descurcăreață. Are inițiativă. Mereu ne spune: „După mine!” Dar ruperea a fost prea bruscă. Le-am povestit eu despre creșă, educatoare, copii... dar degeaba. Mereu am fost acolo cu ei... fie la spectacole, la locuri de joacă, la aniversări. Au avut punct de sprijin.
Am sunat-o pe mama plângând! Eu nu am fost la grădiniță. Am mers la școală la 7 ani și 4 luni. M-am bucurat de copilărie, de joacă și de libertatea. Faptul că mama a fost mulți ani casnică o costă enorm acum la pensie. Dar nu ne-a reproșat niciodată. 
Tot citesc pe facebook la mămicile antreprenoare, chiar și ele își duc copiii la creșă sau grădiniță. Fiecare mamă are nevoie de un timp pentru el, de o activitate pe care să o desfășoare cu drag. Mă gândeam că, dacă aș putea trăi din scris aș fi scris noaptea și când dorm ei. Deși sunt epuizată fizic și psihic. Nu mai pot sta să citesc două pagini după ce adorm ei, dar să mai scriu! 
Simțeam că nu mai trece timpul. Am decis să îi iau la 12. ajunsă acolo, ei mâncau. A ieșit directoarea și mi-a spus că au plâns pe rând, dar că e mai bine să îi las să doarmă acolo, că altfel nu se obișnuiesc. I-am spus că nu vreau ca separarea să fie din prima atât de lungă și că îi iau. Mi i-a dat. Nu au plâns când m-au văzut. Am trecut puțin prin parc, apoi acasă. Au mers cuminți. Am vorbit despre copii, doamna educatoare și jucăriile de acolo. Horia mi-a arătat că are numele scris pe mânuță și repeta:
- Oia! Oia! adică Horia.
- Da, mama! Așa scrie, Horia.
Au adormit singuri, fără multe comentarii... fără chef. Horia s-a jucat puțin.
Aș merge cu ei în lume. I-aș plimba și le-aș oferi bucuria copilăriei de aș putea. Mă doare fiecare particică din corp. Când îmi spunea cineva că nu face copii pentru că îi chinuie, am zis...„ei, na! Asta e viața!” Da! Asta e viața. Dură... prea dură și prea de mici. 

sâmbătă, august 25

Eu și vacanța

Am visat mult la această evadare. Noroc cu sora mea care s-a ocupat de cazare și planificare. O așteptam cu tot corpul, cu mintea și cu sufletul! Mi-am luat o carte să citesc. Am reușit să citesc 20 de pagini, la prânz. Îmi luasem agenda cu povești pentru a scrie povești personalizate, dar efectiv nu am putut să o deschid. Vizualizam textul, dar nu eram în stare să scriu. Așa am realizat de fapt, cât sunt de obosită! 
Am lăsat totul de o parte și m-am bucurat de copii, de soare și de mare. Am creat castele din nisip și am făcut forme diferite din nisip alături de Horia. 

CÂND SUNĂM?!

Majoritatea oamenilor știu că sunt mamă de copii mici. Ca un făcut, toți mă sună exact între 13 și 16, când gemenii de obicei dorm. Nu! Nu trei ore (bine, Horia da, poate dormi!), dar în acest interval ei dorm. Și ori stau lângă ei să adoarmă, ori dorm și eu când se poate pentru că somnul meu de noapte nu este lin și plus că am mari restanțe la somn de ani de zile. 
Cred că ar fi frumos ca în acest interval să îmi trimită un mesaj sau să nu insiste 5 minute cu sunatul. 
Să nu mai spun că am fost sunată în scurta mea vacanță.... continuu! 
Promit că anul viitor îmi închid telefonul când plec. Și.... chiar îmi doresc o lună de vacanță!

Prima noastră vacanță

Da! Am reușit să plecăm din oraș după.... trei ani. Am fost la mare, la Constanța. A fost frumoooos! Nu știam cum reacționează gemenii la apă multă... la alt pat. Dar s-au acomodat rapid, nespus de bine. Ana a plâns noaptea, dar acest „moft” îl are și acasă. 
E greu singură cu doi copii mici. În prima zi nici nu am făcut duș. Apoi a venit sora mea - nu de acasă, ci de la etajul inferior - și a stat cu ei ca să mă spăl eu și apoi pe rând câte un pici. Condițiile sunt bune și la noi. Am mâncat de la Mega și de la un local unde preparau mâncare. A fost foarte bine, deși noi nu ne omorâm cu mâncarea.
Copiii s-au bucurat de apă și de nisip. M-au învățat că în viață sunt atât de importante bucuriile mărunte, care duc la o imensă fericire. 
S-au jucat cu nepoțica. Au învățat cuvinte noi și s-au  bucurat de noutate. 
Am fost la delfinariu și în microrezervație. Spectacolul delfinilor a fost FANTASTIC. Animalele din rezervație frumoase și bine îngrijite. Dar gemenii, la 2 ani și 7 luni nu au rezsitat la tot traseul.
Bineînțeles că au existat și tineri care după ce s-au plimbat toată  noaptea între etaje, lipăind papucii din dotare și spălându-și hainele la mașina de spălat în miez de noapte de vibra toată vila de la rotațiile centrifugii, s-au apucat să îmi spună la ora 9,în zi de plecare - cu bagaje, cu nervi - că fac copiii gălăgie și că plâng. Da! Știu cum este să vrei să dormi și să auzi copii plângând. Am fost tânâră și îi înțeleg. Dar nici eu nu sunt obligată să îi aud vorbind pe terasă la 2 dimineața și alte măgării. 
Am adunat scoici. Am alergat pe plajă. Ne-am bucurat de soare și de apă. Horia a plâns când l-am luat de pe plajă. Eu mi-am pierdut de câteva ori răbdarea și regret amarnic. 
Tot ce am învățat este că: E FOARTE IMPORTANT SĂ IEȘIN DIN RITMUL ZILNIC PENTRU CÂTEVA ZILE, CHIAR CÂTEVA ORE ÎN WEEKEND, ÎN APROPIERE DE ORAȘ. 

vineri, august 17

Răsfăț

Ana este matinală. Am reușit să o molipsim - eu cu Horia - să mai doarmă până la un 8-8.30. Azi s-a trezit devreme. Un 7.30, cred.
- Ana, te rog frumos stai lângă mine și te uiți la desene ca să mai dorm puțin?
- Bine! 
Și-a luat pernuța preferată, obiectul ei magic, biberonul și s-a uitat la desene. Draga de ea... cred că două ore.
La 9.30, mă ridic și-i spun:
- Gata, Ana!
- Gata, nani-nani, mami? 
- Da, iubito, gata!
Fericită, sare  din pat și mergem împreună la bucătărie. 
Horia s-a întors pe partea cealaltă și a mai dormit puțin. 
De câteva zile, Ana a început să adoarmă lângă mine. Doamne și e atât de pufoasă și miroase divin! Încă a bebeluș, a vanilie, a nu știu....dar îmi vine să o pup și să o mănânc. 
Dialogurile dintre ei sunt fantastice și super comice pentru mine, deși ei au probleme serioase de discutat. 
Fiecare zi cu ei îmi aduce zâmbete! (și emoții) 

joi, august 16

Vacanță

Am muncit în această vacanță mai mult decât în timpul anului. Sau poate numai știam că e vacanță și ar trebui să dorm, să mă plimb, să citesc... așa cum făceam odată. 
Eu am avut parte de stres, de emoții, de muncă intensă, de nopți petrecute scriind (dar și citind pentru că frustrarea îmi dădea târcoale). 
Noroc că am copii care au ore de trezire decente (Ana, că Horia doarme cot la cot cu mine). 
Am programat ieșiri, dar soțul meu e mai casnic așa... comod maxim.Nu vrea trafic, nu vrea aglomerație. 
Cu trenul și cu doi copii de doi ani jumătate, nu mă încumet. Îmi e ciudă că nu am curajul să conduc și să merg singură cu ei. 
Poate anul viitor. 
Dar simt că merit măcar câteva zile de vacanță, așa că, pun în cui toate activitățile (scris, ateliere).
Mă bucur de o vacanță binemeritată alături de gemenii mei. Voi lăsa chiar și telefonul baltă. Îmi doresc 5 zile de liniște și bucurii!

Creșă

Comodă din fire și cum eu nu am fost la grădiniță și cum doresc să îmi răsfăț copiii (daro cam dau în bară) nu m-am învrednicit să îmi înscriu copiii la creșa de lângă casă. Acum, în iunie când am fost,surpriză. Nu mai au locuri! Nici nu au stat pe gânduri când mi-au spus asta. Nici nu au vrut să mă lase să duc dosar și poate renunță cineva și se eliberează două locuri. NU!
Și faptul că pentru numai 5 luni nu mi-i acceptă la grădiniță, altă enervare. La fel, povestind cu mămici am găsit o grădiniță care mi-i primea, dar era prea departe de noi. Și să stau cu ei în trafic la prima oră a dimineții, nu mulțumesc!
Am găsit - cu greuuuuu - la o creșă trei stații de autobuz mai sus de noi. Îmi e milă de ei să îi trezesc dimineața! 
Acum, „mă lupt” cu adunarea hârtiilor. E partea pe care o urăsc de-a dreptul! De asta sunt tentantă să încep sistemul homescholing. 

Alăptarea

A fost săptămâna alăptării. Campanie mare.. frumos mediatizată. 
Am alăptat puțin. Cred că vreo 10 zile. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nici nu m-am simțit pregătit. Ana nu se sătura niciodată și nici nu era așa pricepută la supt. Poate unde era mâncăcioasă. Horia nu se plângea. Dar faptul că eram singură cu amândoi, că nu avea cine să mă ajute să îi facă lapte Anei. Eu nu mâncam pentru că nu avea cine să îmi spele rufe, vase. 
Nu mă simt confortabil cu gândul că micuții mei puteau fi hrăniți mult mai sănătos. Am participat la diferite întâlniri unde au venit și medici pediatri și au confirmat că nu este nicio nenorocire dacă o mamă nu alăptează. Sincer, nici nu mă vedea hrănindu-mi copiii peste tot. Plus că fiind doi îmi era imposibil să plec, să fac vreo activitate. 
Am să le povestesc când vor crește și sper să mă înțeleagă. Îmi doresc un dialog sincer cu ei! 

Bucurii

Fiecare zâmbet, fiecare îmbrățișare, faptul că au încredere în mine și mă caută îmi dă putere și energie! 
Îi iau în brațe, deși sunt grei și îi pup cu toată dragostea! Sunt o femeie norocoasă și o mamă iubită, adorată de copiii săi. E tot ce îmi pot dori!
Ana iubește cartea scrisă de mine „Tolba cu povești”. Poate vor scrie la rândul lor povești. Cine știe! Poate chiar ale lor. Le doresc o viață frumoasă, cu multe realizări și o doză de înțelepciune. Le doresc să facă cele mai bune alegeri! Să trăiască în țările pe care le consideră potrivite pentru personalitatea lor.
Horia îmi spune „alo ta”, adică telefonul tău când îmi bipăie telefonul.
Ana este cochetă, s-ar schimba de zece ori pe zi, dar și năzdrăvană. Ultima treaptă a scărilor este sărittă de fiecare dată. Țopăie precum un iepuraș. Dar este atât de pufoasă și de dulce (miroase a vanilie, a cozonac, a tot ce este bun) încât nu ai cum să te superi pe ea.
Vremurile s-au schimbat! 
Am afacerea mea și aș putea să fiu 100 % antreprenoare. Dar mi-ar consuma și mai mult timp.
Îi ador și mă străduiesc ca măcar seara să le dedic TIMP pentru povești, pentru gâdilat și jucat!

Numai mamă să nu fii!

Când auzeam această expresie „Numai mamă să nu fii!” mi se părea o mare exagerare! Ei, dar ce e greu în a avea copii? Da... ei și ce dacă nu mănâncă! Ei... dacă îi este rău îi va trece.
Acum, trăiesc la dublu rolul de mamă. Copii energici, cu personalități puternice.
Acum o săptămână, rămasă singură cu cei doi, cu multe povești personalizate restante care musai trebuiau scrise în acea zi, cu rufe de pus în mașină, cu rufe de strâns de pe sârmă...plus altele care nu vreau să le iau în calcul (geamuri de spălat, ordine în sertare, etc.).
Am mers la copii în sufragerie. Ana își pusese pernele de la canapea una lângă alta și pășea pe ele. I-am spus să nu mai facă. Atât! Nu am luat alte măsuri, deși presimțeam un pericol. Am plecat în dormitor să mai scriu câteva rânduri. 
Nu mă așez bine, că aud buf și plâns.Mă ridic rapid!
Ajung! Ana era cu capul spart, cu sângele șiroind pe nas. Horia panicat îmi spunea că a făcut buba. Alunecase din pat chiar de marginea mesei de lemn. 
Nu mai știam ce să fac! Să plâng nu avea rost! Am anunțat-o pe mama să vină să rămână cu Horia, după ce anunțasem salvarea. 
Am ajuns cu Ana la spital după ce îi pusesem gheață și comprese și reușisem să îi opresc sângerarea. 
Acolo mi s-au expus modalitățile de a i se face o tomografie sau radiografie: fie în somn dacă doarme liniștit, fie sedare. Efectele secundare pot fi vomă și înecare, fie cancer peste ani. M-am speriat, deși i-aș fi făcut pentru că loviturile la cap nu sunt o simplă lovitură. Dar mimica doctorilor îmi spuneau că nu este cazul. Ana era foarte vioaie, deși era trezită de la 6. Vorbea cu toată lumea. Nu a plâns o secundă. Mi-au spus că e nevoie să merg cu ea la Budimex să o coasă. Mi s-au înmuiat piciaorele. Apoi, o doamnă mi-a spus că încearcă cu plasturi. I-a pus un plasture. A doua zi am revenit la control. Mă așteptam să plângă când vede salvări (deși a fost fericită că s-a plimbat cu salvarea), medici, oameni bolnavi. Nu. Absolut deloc! Rana se lipise foarte bine. Nu a fost nevoie să revenim pentru un alt trei bandaj.
Încă revăd rana când închid ochii. Îmi fac mii de procese de conștiință. Nu sunt o mamă responsabilă. Nu trebuie să îi las nesupravegheați! Mai ales când încăperea nu este un loc sigur! 
La aceeași masă s-a lovit și Horia prin iarnă. A făcut ditamai cucuiul. I-am pus la fel gheață. Nu! Nu sunt demnă de numele de mamă! 

duminică, august 5

My boy

Horia este băiatul cu ochi de o culoare no -name. Este vesel, ștrengar și sociabil. Atrage priviri și se face plăcut.
Zilele trecute, după ce am mers în parc unde ne-am întâlnit cu o fetiță pe care o cunoșteam, Horia a luat-o de mână și am venit până în fața blocului. Eu am zis „la revedere”, dar Horia i-a deschis ușa și ea a intrat. 
Am urcat și ne-am bucurat de o seară frumoasă, cu joacă și masă. Soțul tocmai pregătise cina, așa că am făcut impresie bună. (sper!)
Așa că, am avut prima experiență de genul. Nu e deloc comod. hahaha. Nu știu ce soacră voi fi! 
Horia are succes la fetițe, mici și mari. Mă bucur că este astfel, cu toate că nu este un băiat îndrăzneț. Dacă este asaltat locul de copii locul în care se joacă, se îndepărtează. Nu insistă să rămână. 
Mă bucur cât pot de fiecare pupic, de fiecare îmbrățișare. Cere în brațe mai mult decât atunci când era bebeluș. Uneori îmi este greu să îl țin, dar accept. Va crește atât de repede și nu voi mai avea ocazia!

Fiica mea

Ana este fetița creață și mult iubită pe care mi-am dorit-o nespus!
Este răsfățată, dar atât de sigură pe ea, pe ceea ce își dorește, pe direcția pe care să meargă! Are parcuri preferate! Desene preferate! Haine preferate. Este foarte cochetă și asta mă bucură, pentru că în ultima vreme eu una m-am delăsat teribil. (să mă pregătesc de o ieșire pe îndelete ar însemna chin pentru ei când sunt nevoită să îi las acasă; să mă îmbrac sofisticat când merg cu ei în parc și alerg, mă aplec de zeci de ori, nu are sens; și astfel am devenit super comodă și mă îmbrac lejer și foarte modest). 
Îi place să cânte și chiar e pricepută în a păstra linia melodică. Are ureche muzicală și ce mă surprinde este faptul că, inventează propriile cântece. Știu! Așa fac totți copiii în etapa aceasta, dar mă amuză și sunt mândră.
Zilele trecute citeam „Erus și Valea Răbdării” de Alec Blenche. Mai mult pentru mine, deoarece am nevoie de inspirație. Îi arătam pozele și îi explicam că băiețelul are părul creț.
- Și Ana! îmi spune și își duce mâna la păr.
Este pasionată de gunoieri, de cifre și să deguste alimente. Nu mănâncă orice... spre disperarea mea, deși am renunțat. Dacă vrea pâine goală, pâine goală o las să mănânce. 
Îi place toboganul! Enorm! Și trambulina! 
Îi place apa, dar nu să o spăl pe cap. (acolo „artist” e taică-su)
Îi place să facă cumpărături la Mega. 
Adoră să se schimbe de zeci de ori pe zi!

În doi, dar de fapt...

După doi ani în care am muncit enooorm pentru a asigura totul (și chiar nu ne-a lipsit nimic,  bine, eu mi-am sechestrat toate dorințele și nevoile personale), când planificasem concediul mult așteptat după trei ani de stat acasă (cu mici excepții - Giurgiu, Galați, Buzău - cu ateliere), s-a întâmplat: soțul a decis să înceapă munca. Hahaha! 
Pe de o parte este bine, căci sunt epuizată fizic și psihic! Plus că s-au adunat ceva datorii.
Pe de altă parte, nu vreau să renunț sub nicio formă la concediul dorit, meritat și așteptat! 
Așa că... sunt o mamă căsătorită, dar care merge peste tot singură cu micuții! Și nu am să renunț niciodată la plimbări, experiențe pentru ei. 
Tot ce îmi mai lipsește este curajul de a conduce din nou, pe distanțe lungi și cu doi copii mici! Dar sigur voi reuși! 

luni, iulie 30

Am nevoie...

E plin internetul de sfatul „cere ajutorul!”
Nu știu cum și cât funcționeazăla alții, dar clar funcționează dacă se tot scrie despre, însă la mine nu e fezabil. 
Am cerut să îmi fie share-uit linkul cu magazinul online. Nu numai că nu s-a făcut, dar nici măcar un răspuns... „nu pot”,„Nu îmi umplu pagina cu așa ceva”, etc.
Nu! 
Am nevoie de odihnă, de o ieșire din cotidian, de CURAJ (pentru a conduce din nou, a fi independentă în mișcare, pentru a-mi duce copiii în parcuri), de înțelegere, de ajutor în casă, de un psiholog.
Uneori... când realizez de fapt că am făcut alegeri proaste, mă întreb dacă așa îmi e scris în harta vieții sau sunt foarte proastă. Se pare că acțiunea de a întreține financiar bărbați îmi iese de minune. Am avut două relații în care am făcut asta. Am ieșit. M-am căsătorit. Soțul și-a dat demisia spunând că va lucra de acasă... și ce să văd? Au trecut doi ani de zile în care a adus vreo 100 de lei toți banii (aa...și încă 100 cadou de la mama lui de ziua de naștere). Timp în care nu i-a lipsit nimic. Iar eu, cu toate... facturi, hrană, diverse activități pentru copii (acesta a fost visul meu... să le ofer plimbări, activități, timp de calitate) și o tonă de oboseală care m-a adus în faza în care pierd foarte mult. Greșesc poveștile și sunt nevoită să le refac pe banii mei, astfel încât eu muncesc gratis și DUBLU. 
Acum, când aveam planificată o mică evadare la mare... soțul a decis să se angajeze, că el nu vrea să fie bonă pe plajă. Dar alți tați cum pot? Dar alții cum merg cu copii de câteva luni în natură? 
Am nevoie de CURAJ să pornesc pe un drum al reușitei și al binelui pentru copii, SINGURĂ! Nu sunt nici prima nici ultima. Nu este o rușine!

sâmbătă, iulie 28

De ce?

E trecut de miezul nopții. Sunt obosită  fizic și psihic. A fost o săptămână epuizantă pentru mine... psihic. Am simțit presiune! Am simțit cum grijile, temerile, pretențile celor din jur, dar și dorințele mele de vacanță, de finalizare de proiecte, de validare îmi apasă umerii și sufletul. Mi-am simțit inima grea.
De la o vreme sunt foarte dezamăgită... de mine. Se întâmplă ceva și nu îmi dau seama ce sau de ce. Muncesc enorm pentru fiecare leu sau ron sau euro sau cum s-o mai numi moneda în care se face plata. Cu toate acestea, anul ăsta parcă am muncit în zadar. Cum primesc o sumă de bani, mică sau mare, se întâmplă ceva! Fie o amendă, o somație pentru ceva neplătit, o poveste care trebuie retipărită din neatenția mea și clar am muncit zeci de ore degeaba.... 
Mă doare! Am doi copii minunați, care îmi umplu sufletul de bucurie! Mă întreb adesea, unde greșesc? De ce mie? Am zile când muncesc din zori și până în zori. Ies cu micuții afară și stau cu ochii pe ceas de parcă aș avea de pus bombe. Îi rog să se mai joace puțin singuri ca să termin ce am de scris.... ca să iau bani să îi duc la înot... și la stomatolog (da! avem probleme de acum)... și să le cumpăr biciclete frumoase... iar eu... dau banii în alte părți. 
E nedrept! Acum ceva vreme ne-a fost lovită mașina în parcare. Noaptea! La ora 1. Prinde pe cine poți! De ce nouă? De ce? Nu știu!
Acum ceva vreme începeam ateliere cu o prietenă care punea bazele unei asociații. Eram însărcinată și cu toate acestea, nu m-am dat în lături. Acum, când proiectul a crescut - și nu, nu datorită mie - sunt marginalizată. Mi se ia și mie un interviu, care oricum nu e publicat. Au fost promovate prietene care au mai multă nevoie de bani, de promovare. Doare! Mă amăgesc că sunt apreciată. Dar nu sunt și doare!
Am ajuns la concluzia că a sosit timpul să mă readaptez la condițiile actuale. 
Îmi doresc poate prea mult de la mine... iar eu sunt o epavă. Nu pot fi bună în toate domeniile. Nu pot fi prezentă la toate cursurile, la toate evenimentele. 
Oboseala mă face să fiu arțăgoasă cu cei dragi, să țip la copiii mei pe care mi i-am dorit enorm și care mă iubesc enorm!
Pentru ce? Îmi ridică cineva statuie? Nu. 
Am nevoie de o prioritizare rapidă a acetivităților, dar mai ales a vieții mele. 
Am nevoie de o pauză, de vacanță adevărată! 
Probabil aceasta este și cauza pentru care pierd banii.... 
Nu știu ce să mai cred și mă întreb de zeci de ori pe zi: de ce? 

vineri, iulie 6

Povești de viață

Când inspirația și Îngerii creativității sunt cu tine și noaptea visezi povești! Poveștile personalizate pe care trebuie să le scriu. E minunat și îmi doresc să scriu tot mai frumos, să bucur suflete, să alin suferințe, tristeți, dezamăgiri, doruri. 
Îmi doresc să am un laptop nou, performant, dar asta numai când voi merita, când va sosi timpul pentru asta.
Îmi doresc să învăț să îmi fac grafica pentru povești!
Îmi doresc să îmi văd poveștile pe scena unui teatru pentru copii.
Îmi doresc să fiu publicată în țări din Europa. 
Îmi doresc să scriu pentru adolescenți (și am să încep cu povestiri pentru revista liceului). 
Îmi doresc să evoluez în domeniul scrisului, să găsesc timp și resurse financiare pentru perfecționare, pentru lectură și pentru a întâlni oameni/traineri în ale scrisului (de exemplu Liviana Tane. Visez la un curs/atelier de-al ei). Cred că sufăr cronic după socializare și după întâlniri pentru sufletul meu. 
Viața mea s-a transformat în izolare (date fiind proiectele numeroase!), parcuri din zonă pentru micuți și întîlniri pe fugă cu oamenii care îmi comandă povești personalizate (și cărora le MULȚUMESC ENORM pentru gânduri și întâlniri).

Eu și copiii (da! ai mei)

Am mai scris despre faptul că Horia îmi seamănă foarte bine. Fizic, nu știu, deși toată lumea așa spune! Dar este sensibil ca mine. Vesel și sociabil ca mine! Uneori, chiar dacă el nu are dispoziția necesară, copiii îl caută. Culmea, chiar și copiii mult mai mari decât el! Este carismatic! Și.... ta-naaaa... somnoros ca mine! Hahahaha!
Astăzi am dormit amândoi până la 11. Noroc și cu ploaia care ne-a ținut companie și am avut motiv în plus să dormim.
După ce sunt trezită de Ana și nu o conving să mai stea lângă mine, o pasez în sufragerie, la tati. Apoi, somn de voie! Ador vacanțele (chiar și astea fără ieșiri și cu multe proiecte de finalizat!)! 
După ce se trezește mai cere puțin răsfăț: să îl țin în brațe, să îl pup!
Au început să apară geloziile și certurile pe „al meu”. 
Uneori sunt atât de obosită încât de abia pot vorbi și le explic că nu există al meu, ci al nostru. Cu mingea se pot juca ei, dar și eu. Însă am și momente în care confisc totul și spun stop joc. 
Am apelat (și regret enorm! la amenințări de genul: vine nenea și te ia, sau vine poliția, etc. Nu sunt foarte speriați, deși Ana îmi mai spune: „A pecat mama nenea!”, dar știu că nu este bine.
Astăzi i-am dat  Anei o brățară de a mea, din mărgele. Mătănii de fapt! Erau foarte finuțe și îmi erau foarte dragi! A tras de ele și am auzit... pac pac pac... pe parchet. Obosită, o întreb: „De ce le-ai rupt? Îmi plăceau atât de mult!”
Soțul îmi zice: „Nu-i mai îngreuna suflețelul! Nu trebuia să i le dai!”
Clar! Îmi asum! 
Am momente în care sunt foarte speriată! Amândoi, dar în special Ana, strică foarte mult. Atât jucării, cât și mobilă, etc. Exemplu: dă cu periuța de dinți, cu pastă pe uși și pe mobilă. Oare se va schimba? Dar de unde învață? Sper să se schimbe și să aprecieze ceea ce are, să păstreze frumos, astfel încât să poata dărui mai departe.

joi, iulie 5

Economii cu BCR

Ați văzut reclama „BCR - PLUS ÎN CONT”?
Dacă ai card BCR (debit sau credit) poți descărca aplicația PLUS ÎN CONT. Anumite magazine (fizice sau online) îți ofere o anumită reducere, care ți se va întoarce în cont. 
Ce spuneți?
Nu sună bine?

Prieteni?!

Uneori, mai ales atunci când ai nevoie să fii ascultat (dar, pe bune, de ce există psihologi?) realizezi că prietenii nu îți sunt prieteni.
Înregistrezi asta pentru când se va întoarce roata? Doar... „nu e mereu roz, nu are cum!”.
Apreciez și situațiile gen: „e cineva bolnav? sunteți sănătoși? copii sunt veseli?” Atunci descopăr (pentru a mia oară!) cât sunt de norocoasă. Lucrurile trebuie să se purifice într-un fel. Asta e! Neatenția se plătește! Goana asta după confort, siguranță financiară se plătește! 
Dar știu că (oricât  îmi este de greu să accept!) totul VA FI BINE!

luni, iulie 2

Copiii

Horia îmi spunecă este „elou”. Ana, când alunecă sau se mai lovește, mă privește și îmi spune „e bine, mami!” (adică sunt bine).
Îmi place să le ofer diferite activități, jocuri utile și creative. Nu reușesc de fiecare dată. 
Când am ieșit acum o săptămână din Jumbo cu Horia plângând că își dorea o motocicletă, am simțit că o parte din sufletul meu rămâne acolo. Nu! Nu vreau să îi răsfăț! Dar el chiar e genul sportiv, activ, și i-ar fi de folos. Și așa suntem atât de ocupați,obosiți (ca să nu spun comozi!) și stau mai mult în casă acești copii. 
Au cântece preferate și sunt mândră de ei, pentru că tot ce știu au învățat rapid de pe unde au apucat. 
Le mai citesc seara, dar știu că nu este suficient! 
Sper ca lucrurile să se așeze și pentru noi! 

duminică, iulie 1

Activități cu gemenii

Încerc să recuperez timp. 
Citim povești. 
Cântăm. Ana este mare cântăreață și o ador. Mă face să râd oricât aș fi de tristă. 
Horia face întreceri cu mașinuțe.
Am luat de curând carioci Dot at Dot, care vin la pachet cu fișe de lucru. I-a ținut preocupați ore în șir. Bine, eu vreau să fie perfecți, să nu greșească, deh, mamă profesor. Dar știu cât este de important să le ofer încredere în ei, și să le accept ritmul de învățare. 
Mâine avem un atelier cu povești. 
Sper să ajungem în fiecare zi undeva. Să las totul deoparte și să mă ocup de ei.
Îmi place atât de mult când stau la mine în brațe, când îmi oferă pupici și îmbrățișări, zâmbete și povești. 
Îmi doresc să îi duc în natură! Peste tot! Munte, mare, țară (deși nu avem, dar căutăm!). 
Dar când banii gândiți pentru ei „dispar” din pușculiță... e greu să mai fac alții peste noapte. 
Sper să mă adun și să găsesc oportunități pentru copiii mei. Poate ateliere gratuite! Sau ceva promoții! Sau jocuri cadou despre care să scriu pe site! Nu știu, orice îmi poate aduce ajutor pentru educația copiilor mei. 

Vacanță

Au trecut rapid două săptămâni din vacanță și nu am reușit să îmi duc copiii nici în Orășelul Copiilor. Mă simt atât de vinovată! Vinovată pentru alegerile mele greșite, pentru că nu știu ce să cer și ce să aleg! 
Mă simt tristă și neînțeleasă!
Oare voi reuși vreodată să am viața liniștită și armonioasă pe care mi-am dorit-o mereu?
Nu am reușit să finalizez o carte. Nu am reușit să lucrez pentru proiectele semnate!
Până unde voi alerga nebună pentru a supraviețui decent? Pentru a oferi copiilor mei tot ceea ce merită? 

Prea multe și totuși nemulțumită

A fost o perioadă foarte aglomerată. Final de an școlar cu reușite personale și anume titularizare. Am avut multe povești personalizate de scris, ceea ce mă bucură și mă motivează să fiu mai bună, mai creativă, mai inspirată.
Dar în ultima săptămână au urmat probleme și multe vești proaste. Mașina lovită noaptea în parcare. Nu dormeam, dar șoferul și-a stins farurile și nu am văzut numărul. Nu se poate repara pe asigurare, căci nu avem Casco. 
Asta este! Slavă Domnului că suntem sănătoși! 
Însă, când ești singura care aduce bani în casă, stai noaptea și scrii pentru un ban în plus (și nu iau chiar haina după om pentru o poveste personalizată!) și aceștia zboară imediat fie pe o factură neachitată la timp, fie pe lapte praf, fie pe scutece, mă doare teribil. Apar frustări despre lipsa vacanțelor, lipsa susținerii și a ajutorului, apar nervii și lacrimile, apoi, inevitabil crize biliare.
Îmi doresc să fac multe, de parcă lumea se învertește în jurul meu. Normal că timpul nu îmi permite și mă fac de râs! Nu ajung să predau cărțile, materialele la timp, să înregistrez videoclipuri.  Da! Frustrant! Trist! Obositor! 
Uitându-mă în urmă am realizat multe, prea multe pentru una singură, cu doi copii! 
Ce îmi doresc acum, sincer, este o vacanță adevărată undeva la munte, cu micuții mei iubiți și care merită o vacanță adevărată pentru că au fost defavoriți de multe ori  pentru programul meu aglomerat și au stat zile întregi în casă. Îmi doresc să citim muuuult, iar la prânz, când ei dorm eu să scriu primul roman pentru adolescenți. 
Nu știu dacă se va concretiza. Uneori, când ești singură în doi este mai greu decât atunci când ești singură -  singură. Plus că se adună banii care îi consumă al doilea. 
Dar alegerile sunt alegeri și trebuie să plătești pentru tot.
Sunt epuizată și am nevoie de o doză de noroc și de Doamne ajută-mă!