Eu...

Mi-e greu sa traiesc... printre atatia oameni invidiosi, rai, seci, goi, flamanzi dupa barfe..

Stiu... sunt sanatoasa, am o meserie pe care o iubesc desi e foarte solicitanta si cere o perfectionare permanenta... 

Uneori, imi vine sa chem cate un parinte la fiecare ora sa predea, sa vada ce bine este sa fii profesor. Maine la o clasa, preda un elev, care imi dicta azi din manual. Culmea este ca, eu imprumutasem manualul unei eleve care da bacalaureatul la bio si pregatisem lectia din alte surse. "Ador" elevii care stiu lectia noua, dar nu stiu ultime lectii pe care le aveau de pregatit.

Ma doare teribil prietenia aceea falsa... oameni care vor sa ma vada, dar mi-au facut rau candva. Un mare rau, care poate duce spre lucruri bune, dar pe mine ma doare teribil. Este o rana sangeranda. Mi-e greu sa aud vocea unui astfel de om, mi-e greu sa ma intalnesc intre patru ochi. O voi face, deoarece am sufletul curat si m-am rugat sa fie iertata. Am iertat-o, dar nu suport ipocrizia... si dorinta falsa de a ma ajuta.

Sunt obosita si imi doresc o pauza... parca nu mai vreau sa vad decat anumiti oameni... sa citesc... sa merg la teatru.... sa dorm si sa scriu.

Poemul VI - Pablo Neruda (mi-a placut si daruiesc)

Mi te amintesc aşa cum erai astă toamnă.
Erai pălăria cenuşie şi inima liniştită.
În ochii tăi flăcările apusului purtau o luptă.
Şi frunzele cădeau în bălţile din sufletul tău.

Întinzându-mi braţele ca o plantă căţărătoare,
frunzele îţi împânzeau vocea, calmă şi împăcată.
Artificii de veneraţie în care setea-mi ardea.
Zambilă dulce şi albastră răsucită pe sufletul meu.

Îţi simt privirea călătorind, şi toamna se îndepărtează:
pălărie cenuşie, cântec de pasăre, inimă-cămin
către care dorurile-mi adânci au migrat
şi săruturile mele s-au răsturnat, fericite ca jarul.

Cer dintr-o corabie. Lot din întinsuri:
amintirea ta se-ncheagă în lumină, în fum, în ape liniştite!
Dincolo de ochii tăi, în depărtare, serile ardeau.
Frunze uscate de toamnă se învârteau în sufletul tău.