Ne grăbim şi nu ştiu de ce. Copii fiind, ne grăbim să devenim adulţi. Am făcut această greşeală, ştiu prea bine cum e. Îmi doream să fiu mare, să port tocuri, să port dres subţire şi să sa fiu cochetă. Îmi doream să cresc şi să fiu îndrăgostită. Voiam apoi să mă căsătoresc tânără, imediat după finalizarea facultăţii. O parte le-am realizat... altele sunt încă departe. Sau poate nu. Cine ştie de cine mă împiedic mâine. Ha ha ha.
Azi, priveam cu drag la elevii mei, care ard de nerădare să fie mari, adulţi, să aibe bani şi mai ales independenţă. Oricum sunt mult mai liberi decât eram noi... deşi, multi colegi de-ai mei stăteau cu cheia de gât, căci erau singuri. Eu, am fost o norocoasă... mama a stat acasă, să se ocupe de noi (eu şi sora mea).
Încerc să îi determin pe elevi să se bucure intens de această perioadă... de frumuseţea ei. Crescând vor veni griji, probleme, neajunsuri, responsabilităţi.
Dimineaţa, aşa aş vrea să-i spun mamei să scrie un bilet către diriga sau directorul şcolii în care să mă învoiască din motive de... lene bine ştiută... şi dezamăgire de învăţământ...
Dar... sunt mare şi am responsabilităţi faţă de mine... faţă de mama... faţă de elevi... faţă de societate (sau e prea mult?).
Dragi părinţi, determinaţi-vă copiii să iubească şi să trăiască intens această perioadă!
