cu zambetul pierdut printre ramurile inghetate, cu genunchii prizonieri ai gerului... ajung la scoala. acolo unde nu-mi place. bine ca am doar trei ore. nu-mi place ca ne prefacem ca facem educatie. acolo, traiesc vremurile lui Caragiale. nu credeam ca am sa traiesc astfel de clipe: adevarate crize de isterie din partea dirigintelor. (doamnelor, nu le faceti niciun bine, credeti-ma! si ati pierdut si stima mea).
fusesem anuntata ca este o problema si voi avea o intrevedere cu domnul director. am inrebat daca este grav, si mi s-a spus ca exista rezolvare.
o saptamana in care nu am fost buna de nimic. gandul imi era acolo.
ziua cea mare a sosit. fata in fata cu domnul director.
- Claudia, stii ca te consider o fata desteapta si am incredere in tine. uite, doua direginte de la clasele X si Y, au venit revoltate sa-mi spuna ca ai lasat corigenti.
- da, am lasat corigenti, am constiinta curata ca am procedat corect. daca doriti, va dau in scris motivele. (apoi i le-am enumerat dansului).
- te cred. mi-au cerut sa modific mediile, sa ma impun in fata ta.
- stiti ca asta insemna fals in acte, nu? si zambesc.
- da, oricum nu faceam asta fara sa te intreb.
...
si noi, oameni corupti, dam educatie. suntem modele pentru cei care stau in banci. uneori, inteleg de ce sunt apreciata de copiii cinstiti, care muncesc pentru notele lor. si, din experienta mea (de cativa ani) mai stiu ca, tocmai acesti elevi lasati corigenti ma saluta pe strada dupa ani de zile.
