marți, ianuarie 27

Sufletul, cel mai bun prieten

Ce-i al meu e pus de(o)parte! Sunt o fata altruista, zambesc mereu oamenilor din jurul meu. Merita sa-i binedispun. Macar pe moment. Sau cine stie? Peste zi isi vor aminti de zambetul meu si vor zambi la randul lor altora. Sa fie asa…un lant al zambetelor.

Vreau sa cred ca sunt o persoana ce are prieteni adevarati. Am prieteni care sunt gata oricand sa-mi tina companie. Ce daca nu ma suna cu zilele! Imi sunt prieteni. Nu au timp pentru mine, dar se gandesc la mine. Eu am timp mai mult decat ei sa le trimit un sms sau un mail de cateva randuri sau sa le las un mesaj offline pe messenger?! Ei as. Poate sunt doar mai organizata. Sau poate sunt bolnava de sindromul “prietenie” si ma agat cu disperare de niste oameni numiti “prieteni”. Da, asa vreau sa cred: ca am prieteni! Ce daca ma cauta cand se simt singuri? Ce daca isi amintesc de numarul de telefon cand au ceva de rezolvat? In momentele cand am nevoie de ei, de o vorba buna, o mangaiere, un umar pe care sa plang (ei…nu ai auzit de plansul in perna?) sau o incurajare…nu e nimeni langa mine. Stau cu telefonul in mana si astept: un apel, un sms… sa vad ca se gandeste cineva la mine (dar…CINEVA acolo sus ma iubeste). Prietenii mei stiu ca sunt o fata puternica, descurcareata si nu am niciodata nevoie de ei! Da…nu stiu ce sa zic?! Poate au dreptate. Ma gandeam zilele trecute, ca ar trebui sa imi fac (cum am vazut in filme) un PRIETEN IMAGINAR. Ha ha ha!

Cand totul se destrama…ma trezesc singura. Eu, cu mine si cu viata. Atat de dura, dar in acelasi timp frumoasa, pe care trebuie sa o infrunt! Si sa incerc sa o fac si mai frumoasa! Si sa inteleg ca sufletul imi e cel mai bun prieten. Si sa am grija de el. Sa-l pastrez curat, deschis si bun!

Ceata (din atmosfera)

Ceata...deasa si rece.
Ceata ce imi patrunde in oase.
Ceata ce ma determina sa ma rog: "S-ajung cat mai repede intr-un loc calduros".
Ce bine ar fii sa ajung la sufletul meu. Sau al lui?!

Omul

Om eu, om tu.
'om vedea.
Om el, om ea.
Ce 'om mai fii.