Convorbire telefonica...

Seara. A fost o zi cu doruri si asteptari. Pentru ea e greu... insa,mai este putin si va intra in valtoarea muncii de zi cu zi. Vacanta, dar mai ales iesirea din oras, din starea ei de comoditate, au facut-o sa fie visatoare. Nu e nimic nou! Stim ca ea isi dorea o schimbare de cateva luni. Dumnezeu le oranduieste pe toate... si ea va primi curand o schimbare RADICALA, MAJORA, LA 180 DE GRADE.

Iesise de la dus... se indrepta spre noptiera de unde isi ia cartea, pe care o lasase acum cateva minute. Telefonul se auzi enervant. Era mesaj. Citeste... nerabdatoare, cu inima batand puternic, crezand ca este El. Nu... o fosta colega, frumoasa si extrem de desteapta, ce crede in puterea ei de a reusi, o admira pentru ceea ce face.
"Daca nu dormi, as vrea s avorbim. M-am tot gandit la tine".
Zambind, ea o suna.
-Buna. Mi-a fost dor de tine!
-Multumesc. Si mie de tine, dar stiam ca ai inceput cursurile d ela master... stiam ca ai sesiune.. am zis sa nu deranjez.
-Nu-i bai. Ai resuti sa evadezi din Bucuresti? Ti-ai facut curaj sa iti cari bagajul pana la gara?
-Daaaa... mi-am luat strictul necesar... si am fugit. Acum, regret ca nu am stat mai mult. Imi doresc atat de mult sa plec... imi doresc sa fac altceva... habar n-am. Vreau o schimbare.
- Hei, vei reusi! Iti amintesti cand ramasesem anul trecut fara ore, amandoua, si Cristi ne intreba ce facem din septembrie, iar tu, razand, foarte sigura pe tine ai raspuns: "Vom reusi... vom preda la universitate."
-Da, asa am spus. Chiar citeam zilele acestea ca s-au deblocat posturile universitare.
-Pai vezi, draga mea.
-Multumesc pentru incredere.
-Cu drag, oricand. Inca ceva... candte-ai intros din Lisabona, stii ca ai povestit ca tu vrei sa lucrezi la Insitutul cultural din Belem? Apoi ai venit cu ideea unei burse la Soborna... din atatea planuri, la cat de ambitioasa te cunosc, e imposibil sa nu reuseste ceva.
-Da... ar fi culmea sa-mi iasa. :) Nu prea mai am asa energie pentru nimic... nu ma recunosc.. nu stiu ce am...
-Iti vei reveni...
-Daaa... mai mult ca sigur.
-Ma bucur ca te-am auzit. Sa fii sanatoasa si sa ai un an prosper.
-Asemenea si tie... Bafta in sesiune.
-Pupici. Pe curand.
-Pupici.. :)

....

Visele si multumirile ei catre Dumnezeu s easterm in fiecare seara intr-o agenda magica. Ele se materializeaza.. insa... ea considera ca se intampla cu un decalaj prea mare. Nu-i ramane decat sa astepte si sa fie fericita, sa zambeasca ridicand privirea spre cer si sa inchine genunchii in rugaciune, cand cele scrise si dorite de ea (pentru ea si pentru cei din jur) sa implinesc.

Cu sufletul ravasit, de dor, speranta arzatoare si cu toate astea neliniste, se aseza in pat. Trase plapuma si se lasa cufundata in lectura... :)

A 5-a continuare a povesti Evei. - de Virginia L.

Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.

Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.

-Da.

-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?

-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?

-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.

-La ora 13 in fata muzeului de istorie.

-Perfect. La 13 sa fie.

*

Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.

- Pentru autografe, draga mea.

- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie- copil!

- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.

- Inca una?

- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.

Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.

Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.

- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.

- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.

Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.

-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!

-Da… mi-am invins teama de penibil.

Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.

-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.

-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!

*

Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

Continuare - Virginia L.

Auzea de departe un sunet cunoscut, sunetul se apropia si Emma deslusi soneria telefonului ei. Plutea intr-o ceata deasa si nu era foarte sigura unde se afla. Soneria deveni foarte clara si atunci cu un gest mecanic mana ei atinse cu precizie tasta care aduse linistea.

Pleoapele ii erau atat de grele si corpul ei o tintuia in pat cu greutatea unui autobuz.

Prin minte i se derulau imagini ciudate, flash dupa flash, ca o pelicula de film stricata. Nu aveau prea multa legatura cu realitatea, dar care era realitatea? Nu ar fi putut sa o recunoasca nici daca de asta depindea toata viata ei. Trecusera secunde bune de cand incerca sa se rupa din starea aceea. Cu greu reusi sa isi duca mana la frunte si simti picaturi de sudoare. Deschise ochii cu teama. Realiza ca era dimineata si ca se afla in pat. Intelesese ca a visat. Se ridica brusc, iesi din dormitor, se repezi pe scari in picioarele goale. Ajunse in usa bucatariei si se opri brusc. Simti ca inima ii sare din piept si un fior de gheata ii cuprinde spatele. Pe masa se afla o crizantema alba si sub ea un bilet impaturit.

Incepu sa tremure si toata fiinta ei se concentra sa ajunga la acel biletul. Dar picioarele nu o ascultau, erau impietrite. Era prea liniste, o liniste bolnava prin care razbateau doar bataile inimii ei. Vroia sa stie unde se afla, sa gaseasca puncte de reper pentru viata ei, pentru locul ei si pentru timpul ei. Era rupta de orice o inconjura si incerca disperata sa gaseasca o portita de intrare. Mintea ii era incoltita de ganduri ireale, temeri si o singura dorinta: biletul de pe masa!

Pulsul ii ajunse atat de iute si inima dadea sa-i sara din piept cand, un clinchet jucaus o lovi ca un traznet. Pe strada trecuse o bicicleta si avertizase pe cineva. O lovi de-a dreptul. Ca si cum se trezi inca o data in acea dimineata se repezi catre masa, lua biletul il despaturi si se lasa pe dusumea. Picioarele nu mai aveau atata putere. Se lipi de perete si incepu sa citeasca. Ochii i se umpura de lacrimi. Lacrimi calde i se impleteau in barba si cadeau pe pijamaua rece. Plangea si radea in acelasi timp. Citi biletul de multe ori, dadea sa-l stranga la loc si il citea din nou, iar si iar. Il duse la piept, zambi si reciti din minte fraza care ii deschise usa unui alt inceput: “Dragostea mea, am iesit la plimbare cu Bella. Cafeaua e gata. Te iubesc. Tudor.”

Alta continuare a povestii Evei - de Alina R.

Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.

Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.

-Da.

-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?

-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?

-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.

-La ora 13 in fata muzeului de istorie.

-Perfect. La 13 sa fie.

*

Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.

- Pentru autografe, draga mea.

- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie- copil!

- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.

- Inca una?

- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.

Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.

Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.

- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.

- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.

Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.

-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!

-Da… mi-am invins teama de penibil.

Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.

-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.

-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!

*

Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

*

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

Continuare.... de Alina R.

Cand a terminat de strans toate lucrurile de pe care voia sa le ia cu ea si a asezat cele doua geamantane in fata usii de la intrare, Eva a oftat adanc. Tot atunci lacrimile tinute cu greu in frau au pornit-o la vale pe fagasele deja bine-cunoscute. Plansese aproape incontinuu timp de o luna, iar ele, lacrimile sapasera pe obrajii ei, candva rumeni si plini de viata, santuri adanci.
Eva s-a indreptat plangand catre fotoliul preferat al sotului ei si s-a asezat acolo sperand sa se incarce de energia de care avea nevoie pentru a lua in piept noua viata. Inchise ochii si incerca sa-si aranjeze gandurile.
Trecusera deja 4 luni de la tragicul eveniment care ii marcase viata si care o aruncase in abisul disperarii.Timp de o luna de zile nu iesise din casa. Nu mai avea decat un frate mai mare. Mama lor plecase dintre cei vii cu mult timp in urma, iar tatal lor o urmase si el dupa ceva vreme.
Norocul ei ca acum fratele ii fusese aproape. Veghease la capul ei la fel cum veghezi la capul muribundului. De multe ori chiar o hranise cu forta. Nu-si mai dorea nimic, nu mai spera nimic. Voia doar sa se duca si ea dupa toti cei dragi pe care nu-i mai avea aproape. Cand si-a dat seama ca Dumnezeu sau soarta are alt gand pentru ea, a inceput din nou sa manance de buna voie. Doar ca indiferent ce inghitea, stomacul i se revolta indaratnic. Tot fratele ei a fost cel care a dus-o pe sus la doctor.
La o luna si cateva zile de cand viata incetase sa mai aibe vreun sens pentru ea, a aflat vestea. Era insarcinata in 2 luni. Nu a putut sa se bucure atunci, durerea isi facuse culcus in fiecare fibra a organismului ei, dar gandul ca va fi mama, ca purta in ea rodul iubiri nemasurate a sotului ei si ca un alt suflet depindea acum de deciziile ei a inceput incet sa-i dea putere.
Cand a iesit din sala de consultatii credea ca inca viseaza. Isi dorisera imens de mult un copil si acum il avea, dar doar pentru ea. Nu stia daca sa planga sau sa zambeasca, oricum zambetul era deja ceva strain pentru ea.
Cand i-a dat vestea fratelui ei, acesta a strans-o in brate ca pe un copil, a sarutat-o pe frunte si a incurajat-o ca totul va fi bine.
In urmatoarea luna se pusese din nou pe picioare si chiar se mai implinise un pic, desi slabise foarte mult, acum avea ambitie si manca la propriu cat pentru doi.
Fratele ei o vizita aproape in fiecare zi si stateau de vorba ore in sir, despre ce va facea ea cand se va naste bebelusul. O incuraja mereu si-i sunea ca o va ajuta cat va putea.
Intr-una din zile cand venea sa-si viziteze sora, Darius gasi in cutia de scrisori un plic voluminos cu o stampila mare si deosebita pe el. Neputandu-si stapani curiozitatea si bucurandu-se ca-i poate face surorii lui o surpriza (stia si el despre pasiunea ei pentru scrisori) l-a luat repede si a urcat in fuga cele cateva trepte pana la usa de la intrare.
L-au desfacut impreuna si Eva a inceput sa citeasca cu voce tare. Dupa ce a citit prima oara un fior i-a trecut prin tot corpul. A mai citit inca o data sa fie sigura ca a inteles corect. Apoi l-a rugat pe fratele ei sa mai citeasca inca o data.
Da, era cat se poate de adevarat si statea acolo scris pe hartia alba din mana ei. Era raspunsul pozitiv al unei edituri la care trimisese un manuscris care continea colectia ei de scrisori. Plicul mai continea si o forma de contract pe care ar fi trebuit sa-l compleze si sa-l semneze in cazul in care era de acord cu propunerea editurii. I se propunea un salariu bun, comision din vanzarea cartii si o locuinta de serviciu, datorita faptului ca editura se afla in alta tara decat locuia ea. Ea ar fi trebuit isi faca bagajele si sa se prezinte la sediul editurii luna urmatoare. In plus i se mai cerea si o continuare a primului manuscris, dar detaliile urmau a fi discutate ulterior.
Nici macar atunci nu a putut sa zambeasca, desi acesta era un alt vis de al ei care s-ar fi putut indeplini.
Darius si-a jucat inca o data perfect rolul de frate mai mare. A incurajat-o si a rugat-o sa-si urmeze visul.
De atunci totul se derulase pe repede inainte, avusese atat de multe de facut si doar o luna la dispozitie.

Acum toate erau puse la punct, dar oare era ea gata de plecare? Inima ei sfasiata in miliarde de bucatele si lipita cu banda adeziva era in stare sa suporte schimbarile?
Nici nu si-a dat seama cand a adormit in fotoliu dar a trezit-o Darius care venise s-o conduca la aeroport.
Era deja dimineata, cafeaua era facuta, trebuia sa-si faca un dus si sa se imbrace.
Intarzie destul de mult in dus, lasand apa sa-i cuprinda tot trupul si sa-i dea putere. A baut cafeaua impreuna cu fratele ei in tacere, nu mai era nimic de spus. El o incurajase cat putuse, de acum in colo totul depindea de ea. Cand claxonul taxiului i-a atentionat ca trebuiau sa iasa pe usa, Eva a mai cuprins o data cu privirea fiecare obiect din casa, fiecare piesa de mobilier iar cand a iesit pe usa, in afara de cele 2 bagaje a mai luat cu ea o strangere de inima dar si un dram de speranta.

Traficul fusese foarte aglomerat si din cauza aceasta nu a mai avut timp sa-si ia la revedere de la Darius asa cum isi dorise. L-a strans in brate, l-a sarutat pe amandoi obrajii si i-a multumit pentru toate cate facuse pentru ea. A mai apucat sa-i promita ca-l va suna imediat ce ajunge si si-a auzit numele in boxe.

***
Trecusera alte 4 luni de cand plecase din tara. Eva nici nu realizase cat de repede trecusera. Sarcina, locurile noi, oamenii noi, toate o tinusera inntr-o stare de alerta si nu avusese timp sa se gandeasca la nimic.
In urma cu o luna reusise sa-i gaseasca si lui Darius un post la editura si acum acesta isi indeplinea cu succes promisiunea de-a avea grija de ea.
A doua zi era programata pentru cezariana. Doctorul o sfatuise sa nu nasca normal si Eva il ascultase. Se obisnuiese cu durerea care pusese stapanire pe sufletul ei, dar ii era frica de o durere noua, fizica, o durere care sa-i sfasie si trupul nu doar sufletul.
Astfel a venit pe lume Cosmin. Cand l-a luat pentru prima oara in brate inima ei sfaramata s-a incalzit brusc si buzele au incercat sa schiteze un zambet dar nu au reusit decat o grimasa si tot lacrimile si-au reluat locul pe fata. Isi iubea copilul la fel de mult pe cat isi iubise sotul si si-ar fi dorit sa fie impreuna sa-l poate strange in brate, sa-l sarute si sa se bucure amandoi de Cosmin si de zambetul lui dragalas.
Cand a implinit Cosmin 4 luni, la un an de cand sotul ei plecase in lumea celor drepti si de cand drumul vietii ei incepuse sa aiba cu totul si cu totul alt traseu, Eva se hotarase sa mearga la cimitir.
A cumparat de cum a aterizat pe aeroport un buchet imens de crizanteme albe, florile lor preferate si cu Cosmin in brate si buchetul in mana a pornit spre cimitir intr-un taxi.
Ajunsa la cimitir a asezat cu grija florile pe mormant si s-a asezat pe bancuta din fata. A inceput sa planga incet si sa-si aduca aminte de toate clipele petrecute impreuna in cei 3 ani cat fusesera casatoriti. Si-a adus aminte si de cutia de catifea albastra cu scrisori primita in dar de la el, stia pe de rost toate cuvintele de dragoste pe care i le scrisese acolo. Ideea i-a incoltit imediat in minte. Continuarea romanului a carui lansare urma sa o aiba saptamana urmatoare o va face din scrisorile lui. Da, i se parea o idee minunata, ii va publica scrisorile si astfel toata lumea va afla de iubirea lor.
Lacrimile ei nu-i mai ardeau fata, nu mai erau lacrimi de disperare, erau lacrimi de impacare. Se impacase cu soarta, se impacase cu Dumnezeu. Acum vroia doar sa-i povesteasca sotului ei prin ce trecuse si sa-i spuna ca acum e bine, nu trebuie sa-si mai faca griji pentru ea. Incepuse deja procesul de vindecare, ranile adanci din suflet prinsesera un pic de coaja, nu mai sangerau la fiecare gand.

Cand s-a ridicat de pe banca, privirea i-a fost atrasa de un barbat cu o fetita de mana. O fetita dragalasa de cativa anisori cu bucle mari aurii si cu ochii verzi precum firul de iarba proaspata. Evei ii revenira in minte pozele de cand era ea copil. Fetita semana foarte mult cu ea si avea in mana tot un buchet imens de crizanteme albe. Si-a ridicat incet privirea de la copila si cand ochii ei au intalnit privirea patrunzatoare a barbatului i s-au inmuiat genunchii.
Doamne ce sa fie asta gandea Eva in timp ce clipea des. Aceiasi ochi albastri, acelasi nas acvilin. Nu putea fi adevarat, doar cu cateva minute mai devreme ii lasase un buchet de crizanteme pe mormant. Ce festa ii jucau mintea ei obosita, ochii impaienjeniti de lacrimi si inima plina de dor.
- Doamna va simtiti bine? suna placut vocea barbatului din fata ei, iar Eva vazu pe fata acestuia o nedumerire la fel de mare ca si a ei.
- Da domnule, doar sa semanati izbitor de mult cu sotul meu caruia tocmai i-am lasat un buchet de flori la mormant. Probabil ca sunt prea obosita si mi-e mult prea dor de el de am ajuns sa-l vad in fata mea.
- Incredibil doamna, vroiam sa spun accelasi lucru si dumneavoastra semanati cu sotia mea care s-a stins la nasterea Catalinei.
Eva intinse mana sa se prezinte.
- Numele meu este Eva.
El i-o saruta delicat.
- Eu sunt Ciprian, dar prietenii imi spun Cipri. Acum ca prezentarile au fost oficiate, mi-ar face o deosebita placere sa ma insotiti la o cafea.
- Cu cea mai mare placere si din partea mea, Cipri, spuse Eva. Si pentru prima data dupa un an un zambet firav ii ramasese agatat de coltul buzelor.
El se oferi sa-l ia in brate pe Cosmin ca sa nu-i fie prea greu, iar Catalina deja se agatase de mana Evei. Oricine i-ar fi privit acum ar fi putut jura ca sunt o familie fercita.
La cafenea fiecare il descoperea in fata lui pe cel pierdut. Era ca si cum fiecare avusese o copie fidela si acum se regasisera pentru a doua oara.

La lansarea cartii ei statusera unul langa altul si din nou pentru prima oara dupa un an si o saptamana, Eva zambea cu toata fiinta ei si singurul gand pe care il avea in minte era ca exista suflete pereche si ca nimic pe lume nu le poate desparti.

A treia continuare a povestii Evei - de Vavaly

Linistea monotona a diminetii este sparta de taraitul insistent al telefonului.

Pasii obositi, plictisiti ai Evei se indreapta spre peretele galben al holului, unde sta atarnat telefonul.

-Da.

-Salutare. Biletul de avion se afla in posesia mea. Cum vrei sa ti-l trimit?

-E ok o intalnire la pranz, intr-un restaurant modest?

-Mai bine de atat nici nu-mi puteam imagina.

-La ora 13 in fata muzeului de istorie.

-Perfect. La 13 sa fie.

*

Eva era fascinata de scrisori. Uneori isi scria singura. Orice: amintiri vesele, triste, indemnuri, realizari. Degetele lungi tineau cu atata gratie stiloul primit de Craciun de la sotul ei.

- Pentru autografe, draga mea.

- Vaaai. Cata incredere poti avea intr-o femeie- copil!

- E, hai… stiu eu ce stiu, si o imbratisa patimas, sarutand-o. A… era sa uit.. Am o surpriza pentru tine.

- Inca una?

- Asta chiar merita atentia. Este o adevarata opera de arta.

Barbatul interesant, cu o voce placuta, nas putin acvilin, privire patrunzatoare, ii devenise sot Evei acum trei ani. La inceput, cand s-au cunoscut, erau ca soarecele si pisica. Ea isi dorea romantism, poezie, arta, declaratii de dragoste, iar el nimic.

Acum, simtise nevoia sa ii ofere femeii minunate din viata lui marturia dragostei ce i-o purta.

- Poftim, si-i inmana o cutie de catifea albastra.

- Sa vad, sa vad! Sunt atat de curioasa.

Capacul cutiei zbura pe canapea. Zece-cinsprezece scrisori, asteptau frumos oranduite, in plicuri albastre, sa fie lecturate.

-Nu pot sa cred! Ai facut tu asta?!

-Da… mi-am invins teama de penibil.

Eva se prinse de gatul lui si-l saruta.

-Acum, ma retrag sa le citesc. A… iti multumesc dragul meu. Un alt sarut prelung pecetlui buzele dornice ale sotului.

-Atunci, eu ies la o plimbare. Lectura placuta!

*

Soferul nu vazuse ca cineva se afla pe trecerea de pietoni. Lovitura a fost puternica. Barbatul care isi lasase sotia sa citeasca dovada dragostei purtate in fiecare fibra a miocardului, nu s-a mai intors acasa.

*

Eva isi lua cutia albastra. O aseza in bagaj. Lacrimile se incapatanau sa isi paraseasca matca. Maine va zbura spre noua ei viata. Un alt inceput… alte locuri… alti oameni….

O noua viata...

de Vavaly

Sa ai puterea de a o lua de la capat dupa ce ai trait cele mai frumoase clipe ale vietii tale, aceasta era provocarea careia Eva trebuia sa ii faca fata. Alesese calea aerului crezand ca astfel isi va scurta timpul petrecut cu ea insasi, cu gandurile care nu ii dadeau pace. Cat trecuse oare de cand il vazuse iesind pe usa , de cand ii zambise pentru ultima data? O ora? O zi? O saptamana? Putea fi si un an , nu ar fi stiut sa spuna. Timpul se suspendase pentru o vreme, trecuse pe langa ea fara sa simta. Traise si se hranise din amintiri, din scrisorile ce acum stateau frumos aranjate in cutia albastra, asa cum le ordonase sotul sau.

Sotul sau... cat se va mai putea agata de aceste cuvinte? Cat ii vor mai fi hrana sufletului si trupului? Cat le va mai putea invoca celor din jur, ca scuza pentru disparitia ei din toate locurile in care obisnuia sa mearga si care acum nu ii mai spuneau nimic?

Tocmai de aceea Eva pleca. Nu pleca pentru ca simtea sa o faca, ci pentru ca era dorinta Lui. Da, sotul ei ii vorbise prin scrisori chiar si dincolo de fiinta. O vroia fericita, vesela, daruind bucurie si zambete celor din jur, indiferent de obstacolele ce i le-ar fi scos in cale viata. Si viata ii scosese in cale cel mai mare obstacol: acela de a numai fi doi, de a incerca sa fie intreaga fara jumatate din ea. Femeia - copil trebuia sa fie femeie, sa fie responsabila pentru viata ei. Si cum altfel ar fi putut face asta decat daruind si daruindu-se?

Simti ca avionul nu era totusi cea mai buna cale. Avea nevoie de aer, de soare, de peisaje noi, de oameni necunoscuti care sa rada, sa ii zambeasca. Un ragaz de o zi sau doua petrecut in autocar pentru a ajunge la destinatie ar fi mai mult decat binevenit. Acolo unde mergea era nevoie de ea. Era nevoie de o femeie sigura pe ea, trebuie sa ajunga zambind pentru a cuceri micutii ce o asteptau curiosi si increzatori.

Tara era frumoasa, portocalii erau in floare acum cand pleca ea. Nu ar fi putut sa ii vada de sus, dintre nori. Se precipita sa anuleze biletul de avion de teama sa nu se razgandeasca.

Pleca hotarata spre prima agentie de voiaj ce ii iesi in cale si se bucura ca un copil cand afla ca era o cursa aproape imediat acolo unde vroia sa ajunga...

Isi dadu seama ca, de cateva minute, asculta foarte atenta conversatia delicioasa a doi pusti, despre masini, fiecare etalandu-si cu mare emfaza cunostintele in domeniu. Se mustra ca trecuse atata timp de cand nu se mai gandise la El, simti o durere in dreptul inimii la acest gand, o sete cumplita o arse. Isi promise sa nu se mai intample, va incerca sa se gandeasca la El mai des, sa nu il uite, sa nu lase sa se estompeze amintirea lui, a sotului ei.

Dar iarasi trecura ore, trecu o zi, se afla in tara spre care plecase. Peisajul era incantator, totul era nou pentru ea. Albul caselor, largimea autostrazilor, aroma mancarurilor despre care citise doar in carti. Oamenii pareau ca zambesc la tot pasul, batranii nu semanau deloc cu cei de acasa: erau veseli, binevoitori, dornici de a schimba o vorba buna, erau optimisti si plini de viata. Simtea cum renaste pe acele meleaguri.

Seara se lasa greu, vazu cel mai frumos apus de soare din viata ei, cel mai lung si cel mai tarziu pe care si-l putea imagina. Gandul ii zbura iarasi catre el, ii vorbi in gand, il simti aproape cu fiecare centimetru patrat al trupului ei. Ar fi vrut atat de mult sa traiasca impreuna acele clipe...

Dar usile se deschisera si soferul anunta gara finala. Ajunsese la destinatie. Emotii noi isi facura loc in inima ei. Oare cum va fi? Cine o va astepta? Cum se va descurca intr-o tara straina, vorbind o limba pe care nu o stapanea foarte bine?

O masina era parcata ceva mai incolo.Doi copii se jucau cu mingea dar se oprira cand

vazura autocarul oprind. Alaturi de ei veni un barbat inalt, cu parul grizonat, cu o expresie de ingrijorare dar si de nerabdare pe chip. Ii cuprinse dupa umeri si ii aduse aproape. Da, ei erau. Ii recunoscu usor din cele cateva poze pe care le primise pe e-mail. Aveau nevoie de ea. Toti trei aveau nevoie de ea....

...Oare cand au trecut sase luni? Eva se intreba zambind, grabindu-se sa termine de gatit pranzul pentru cei doi nazdravani ce urmau sa vina de la scoala curand. A fost greu, a trait clipe de neliniste, de cautare, a fost trista, a plans mult. Dar casa era mare, frumoasa, luminoasa, soarele ii zambea in fiecare dimineata, maslinii si smochinii o invitau zilnic sa isi ia caietul si stiloul pentru a scrie, pentru a nu lasa pasiunea ei sa se stinga. Cei din jur ii zambeau, o intelegeau, o menajau. Copiii erau niste minuni ce o cuprindeau cu bratele seara, la culcare, cu dorul lor in suflet dupa mama lor... care plecase si ea departe.... poate pentru a se intalni cu sotul ei si a veghea impreuna de acolo, de sus... Zambi iarasi, aplecandu-se sa aseze o jucarie la locul ei . Erau atatea de facut in casa, nu era timp de reflectii si de nostalgii. Privirea i se opri o clipa asupra cutiei albastre, asezata mai sus, pe un raft, printre atatea lucruri frumoase. Mana poposi pe capacul ei, ca intr-o mangaiere...

Usa se deschise larg si trei glasuri dadura navala pe usa , fiecare strigand mai tare ca lui ii era cel mai foame. Se asezara cu totii la masa, veseli si plini de voie buna.

In linistea amiezii se auzi glasul fetitei:

- Multumesc Mama ca mi-ai spalat bluzita cea rosie pentru maine .

Clipa ramase suspendata... se dilata... emotia navali in toti cei patru. Barbatul si femeia se privira adanc in ochi... isi atinsera mainile ... Viata isi cerea drepturile....

http://copiisimame.wordpress.com/

Stie ce vrea... :) Si? Ce daca...!

Mai bine ca niciodata, stie ce vrea. Se misca in ritmul ei... a mai scazut turatia motoarelor, deoarece nu vrea sa oboseasca. O asteapta un an lung, cu multe schimbari.... cel putin ea una si le doreste cu patima. Incearca sa isi stapaneasca lacrimile. Nu rezolva nimic daca plange. Este necesar sa ia totul pas cu pas. Nu se poate hocus pocus, totul acum, cand bate ea din picior. Viata insasi a invatat-o asta. A trait experimente frumoase pe pielea ei.

Are tot ce isi doreste, mai putin o dragoste la care viseaza de mica. Nu mai are stare. Din discutiile cu prietenii, sesizeaza ca unii - cei curajosi - fac modificari in viata lor. E normal! Altfel nu evoluezi.

Isi doreste o evadare... o schimbare majora.... radicala... :)

Traieste clipa de clipa cu speranta ca un OZN o va teleporta in lumea la care a visat de atata timp....