joi, septembrie 16

Bucurii neasteptate


Asa aratau spaimele si temerile si nemultumirile si dezamagirile si tristetile si gandurile negre… un nor vijelios, care s-a risipit incet-incet, dar sigur.

Azi, viata mi-a oferit o frumoasa lectie de a trai. Bucuriile au rasarit vesele si pline si numeroase incat nu-mi venea a crede. Le priveam, le atingeam pe fiecare, crezand ca se vor sparge ca un balon de sapun.

Stiti ca ma plangeam ca am noua ore si ca sunt singura?! Nu, nu sunt singura. Ajunsa la scoala din Giulesti, cunosc o profesoara zambitoare, dedicata, doctoranda si ea. Zambesc! Este ca imaginea mea in oglinda. Este o mama asa cum imi doresc sa fiu candva! Imi spune – fara a-i demasca dorinta mea nebuna de a fi mama – ca timpul le rezolva pe toate, iar atunci cand renunti la disperare, visele in care crezi se indeplinesc. Ea a predat la scoala unde am eu acum restul de ore. Am discutat despre oamenii deosebiti pe care viata ni i-a scos in cale. Am zambit cand am aflat ca si ea, tot joia, are 9 ore.

Am avut doua ore la care am putut face biologie la nivel superior. Nu-mi venea acrede ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu ei, ca dupa atata chin si dezamagire vorbesc aceeasi limba cu elevii. Wooow… minune! Primesc o propunere din partea lor: “doamna, mergem si noi in parc sa adunam gunoaie?” “da, mergem!" N-am mai intalnit de mult elevi pasionati de carte. AZI, M-AM SIMTIT UTILA, FERICITA, MODEL.

Cei de a V-a sunt superbi! Fascinati de ceea ce vom invata, de caietele tip, de faptul ca vom desena. Sunt un amalgam de natii si de frumuseti originale. Elevi cu cei mai frumosi ochi din cati am vazut in viata mea – un albastru – cenusiu superb; eleva mulatru, zambet larg, inteligenta vie… culta si cu bun simt (asta se datoreaza faptului ca imi doresc copii mulatri? – ha ha ha; posibil sa fie un semn; e prima data in cariera mea).

Toate astea se intampla pe fondul unei stari sufletesti bune, unde imi doresc sa fiu calma sis a ma implic mai mult si sa fac lectii frumoase,interesante, atractive, altfel decat pana acum. Anul trecut nu am fost in forma maxima… insa acum am alt tonus si se pare ca transmit mai mult si primesc mai mult, mai bun.

Primesc bucuriile din toate partile, dar nu le mai exprim… sa nu mai deranjez oamenii morocanosi din jurul meu… sa ii las sa hiberneze in liniste…

Bucurii neasteptate tuturor!

Intalnirea cu Moartea



Soarele isi retragea la adapost ultimele raze. Vantul adia incet, dar era tepos, imi zgaria fata si gatul. Am ridicat gulerul pardesiului si am grabit pasul. Din spatele copacilor apre o pelerina neagra. In spatele ei, se observa o umbra in forma de semiluna.

Ah… e coasa! E Moartea. Inghet instantaneu.

Ea arboreaza un zambet hidos.

- Seara frumoasa, scumpo!

Stomacul imi sangereaza. Cad in genunchi, pumnul imi acopera rana. Sangele cald si lipicios, imi curge printre degetele inghetate si tremurande.

- De ce???? De ce eu? De ce acum? intreb epuizata, cu voce stinsa, cu lacrimi inghetate de teama.

- Cum de ce? Ai trait suficient… m-am saturat sa te privesc cum iti implinesti vise. Ai publicat carti, ai inregistrat povesti, ai energie si timp sa investi in tine, ai evoluat, zambesti mereu, elevii te iubesc, ai reusit sa profesezi in domeniul la care ai visat de mica.

- Da, dar daruiesc celor din jur. Nu pastrez nimic doar pentru mine. Chiar nu inteleg de ce sunt pizmuita, de ce atatia oameni s-au indepartat de mine. Nu m-am imbogatit din scris… De ce?

- Stresul oricum ti-a afectat stomacul. Nu mai ai mult de trait si tu stii asta. Ai slabit foarte mult, organismul tau nu mai e capabil sa asimileze substantele hranitoare. Ha ha ha. Mai bine ma urmezi de buna voie.

- Dar am promis ca-mi iau medicatia, ca ma odihnesc, si voi merge la o clinica din afara tarii la un control. Mai asteapta-ma doua trei saptamani.

- Inceteaza cu milogeala. Fii demna pana la final. Nimeni nu-ti va ridica statuie. Nimeni nu-si va aminti de tine.

- Posibil. Nici nu vreau. Acum intelegi de ce am scris carte? De ce am inregistrat povesti? Pentru a lasa ceva aici, pe pamant. Copiii ce se vor naste sa asculte povestile mele.

Dinspre scoala se aud pasi inceti, apoi tot mai siguri, fermi, sacadati.

- Ce ai patit?

- Nu stiu, am alunecat si m-am ranit.

- Sangerezi, grai mirat tanarul coleg.

Privesc speriata in jur. Moartea s-a indepartat, soptind. “Ai scapat! Te mai las putin sa vad ce vise iti mai implinesti! Multi te vor uri pentru reusitele tale. Invidia si rautatea lor oricum iti vor afecta campul energetic si vei muri curand. Ha ha ha! Curand esti a mea, tanara domnita!”

….

Ma trezesc obosita, slaita de puteri, transpirata. Oare oamenii chiar ma urasc? Frustrarile si complexele lor sunt atat de puternice? De ce isi consuma energia pe ganduri negative si nu construiesc ceva? Ma ofer sa-i ajut… Am facut-o mereu… Am dovezi… Da, recunosc, am asteptat in schimb un “multumesc pentru ajutor”, “multumesc ca mi-ai fost aproape la nevoie”… dar ei, lasi si egoisti si comozi au fugit fara a spune un cuvant.

Am sa mor… stiu asta… dar am sa mor impacata si fericita ca am fost de folos, ca am educat oameni, ca am scris, ca am cunoscut oameni talentati si minunati.