am cravata mea....

au fost zile libere. sora mea si-a luat concediu si a sortat fotografii. zeci de amintiri i s-au scurs printre degete. la un moment dat, imi spune: "sor, erai atat de frumoasa si vesela cand erai mica!" si ne punem pe ras. dar, asa este. am fost o fetita extrem de vesela si nebunatica.
in fotografie, ma faceau pioniera (Parcul Carol I sau Libertatii; acum, predau in zona). era un frig de crapau pietrele. purtam dres alb de bumbac si fustita scurta - ca si cele de acum (caci mama si-a dorit fete, sa ii mostenim calitatile fizice: picioare frumoase).

imi amintesc cu drag si amuzament acum, efortul mamei de a ma da la scoala la 7 ani. a mers cu mine la medic, la psiholog sa ii dea scris ca nu sunt dezvoltata cognitiv pentru varsta mea. apoi, cand nu mancam sau nu faceam ce imi cerea, ma ameninta ca ma duce la scoala. executam fara drept de apel! ostaseste!

invatatoarea, cand m-a vazut in prima zi de scoala, i-a spus mamei ca sunt eleva model, asa cum se descrie in carti: cu codite si pampoane, cu uniforma scrobita si scurta, cu ciorapi 3/4 (sa va spun ca pe 15 septembrie 1984 - parca? - cautam avid soarele?).
concluzia este ca... imi doresc un copil frumos si cuminte ca mine, dar destept ca ambii parinti la un loc.

viata in fel si chip...

zilele trecute vorbeam cu cineva si imi exprimam dorinta de a fi mama (o obsesie de a mea). bine, pentru mine este o adevarata provocare din multe puncte de vedere. unul este acela de a nu mai fi tratata eu ca un copil, de a nu mai fi rasfatata. altul este silueta. nu stiu cum voi reactiona cand nu voi mai incapea in fustele mele marimea 34 sau tricouri si camasi XS. da, stiu ca ma voi scimba. in alta ordine de idei, nu voi mai fi asa mana sparta. voi strange punga pentru copilul meu. da, un copil ma va maturiza si ma va schimba. banuiesc ca si in relatiile cu cei din jur voi fi o "o alta femeie, o alta Claudie".

persoana careia ii spuneam "planurile" mele, ma intreaba:" dar bine, acum faci copil, si cu ce-l cresti daca iti iau astia 25% din salariu?". "nu stiu, cu ce am, dar stiu ca pot. m-a inzestrat D-zeu cu inteligenta - atat cat e, nu e din abundenta; ha ha ha -, doua maini, doua picioare, voi munci"...

ieri, venind spre casa, am vazut o femeie cunoscuta din vedere... cu un baietel de vreo 4 ani, si o fetita de cateva luni in brate. oamenii vorbeau ca sta prin scari de bloc, ca cerseste. ma intrebam: "Doamne, de ce e viata asta atat de nedreapta? am prietene care nu pot ramane insarcinate si au o situtaie buna... iar aceasta femeie, isi chinuie copiii in acest hal... si sunt atat de sanatosi: grasi si frumosi."

pentru mine, viata, devine un mister total...

asa cum si eu fac greseli pe care nu as vrea sa le fac, si ma las "hipnotizata" de-a dreptul... si ma urasc apoi...

sper ca toate sa se aseze liniar in viata mea...