dimineaţa opresc ceasul şi mai dorm o jumătate de oră. viaţa se scurge din mine. simt cum nimic nu o mai poate reţine. nicio lectură, nicio poveste pentru copii, niciun zâmbet.... asta e. să se ducă, nde o vrea, în ce trup i-o plăcea. nu mă opun. eu îmi fac datoria: mă hrănesc (am auzit că oamenii înaintea morţii mănâncă mult de frică), iau vitamine, dorm.
sora îmi trimite mesaj să mă îmbrac gros. mereu am fost fudulă şi toată lumea cunoaşte că nu sunt prietenă cu iarna, aşadar ţinutele mele sunt destul de tomnatice. azi s-a întâmplat la fel. dres verde, rochiţă verde cu mânecă scurtă, sacou, cizme şi go! ochii sfredelitori ai celor care aşteptau autobuzul m-au făcut să înţeleg că nu sunt conform graficului meteo.
în tramvai, trei eleve mă observă şi vin să-mi vorbească. perfect! ajunsa in scoala, o elevă vine să ma îmbrăţişeze. îmi sunt dragi, pe unii chiar îi iubesc (sunt deştepţi, sufletişti, harnici, talentaţi, frumoşi, veseli).... dar mă întreb adesea: "cum ar fi să primesc îmbrăţişări, pupici de la puiul meu?" oricum nici lor nu le pot oferi decât o dragoste filtrată.
simt că nu mai am vlagă... chiar dacă zâmbesc, sufletul parcă nu-mi mai aparţine. sunt un corp gol, slab (la propriu şi la figurat), care este purtat de vânt... de val... de curenţi.
prietenii mei bloggeri mă întreabă unde îmi este optimismul.
dragii mei, în momentele în care eram bine, optimistă, puternică, aveaţi impresia că exgerez. :)) nu vreau să mă prefac. nu pot să joc teatru, deşi am carismă şi voce.
am momente de bucurie, de fericire - de exemplu: poveşti ce se aud la radio; oameni care mai cred (încă) în mine; colegi care îmi iau apărarea şi-mi caută compania - şi cred şi ştiu de fapt că voi reuşi să-mi împlinesc anumite vise. că nu mai cred în iubire, în sufletul pereche, că voi întâlni un bărbat care să îşi dorească să construim o viaţă armonioasă împreună, asta e a mia parte din atitudinea mea vis a vis de optimism. ha ha ha. că nu mai cred în oameni, că sunt tristă când văd prietene care îşi găsesc fericirea şi mă uită... :))
sora îmi trimite mesaj să mă îmbrac gros. mereu am fost fudulă şi toată lumea cunoaşte că nu sunt prietenă cu iarna, aşadar ţinutele mele sunt destul de tomnatice. azi s-a întâmplat la fel. dres verde, rochiţă verde cu mânecă scurtă, sacou, cizme şi go! ochii sfredelitori ai celor care aşteptau autobuzul m-au făcut să înţeleg că nu sunt conform graficului meteo.
în tramvai, trei eleve mă observă şi vin să-mi vorbească. perfect! ajunsa in scoala, o elevă vine să ma îmbrăţişeze. îmi sunt dragi, pe unii chiar îi iubesc (sunt deştepţi, sufletişti, harnici, talentaţi, frumoşi, veseli).... dar mă întreb adesea: "cum ar fi să primesc îmbrăţişări, pupici de la puiul meu?" oricum nici lor nu le pot oferi decât o dragoste filtrată.
simt că nu mai am vlagă... chiar dacă zâmbesc, sufletul parcă nu-mi mai aparţine. sunt un corp gol, slab (la propriu şi la figurat), care este purtat de vânt... de val... de curenţi.
prietenii mei bloggeri mă întreabă unde îmi este optimismul.
dragii mei, în momentele în care eram bine, optimistă, puternică, aveaţi impresia că exgerez. :)) nu vreau să mă prefac. nu pot să joc teatru, deşi am carismă şi voce.
am momente de bucurie, de fericire - de exemplu: poveşti ce se aud la radio; oameni care mai cred (încă) în mine; colegi care îmi iau apărarea şi-mi caută compania - şi cred şi ştiu de fapt că voi reuşi să-mi împlinesc anumite vise. că nu mai cred în iubire, în sufletul pereche, că voi întâlni un bărbat care să îşi dorească să construim o viaţă armonioasă împreună, asta e a mia parte din atitudinea mea vis a vis de optimism. ha ha ha. că nu mai cred în oameni, că sunt tristă când văd prietene care îşi găsesc fericirea şi mă uită... :))
