- fragment din romanul la care lucrez. -
Seara cea mare sosise mai repede decât o dorea tânăra directoare a revistei „Femeia, cariera şi familia”. Emoţii, retuşuri, rochii peste rochii, pantofi, nehotărâre, toate au pus stăpânire pe firava Raluca.
- Mi-am promis de nenumărate ori că voi fi mai organizată şi mai decisă în ceea ce priveşte ţinuta pentru un eveniment important.
Într-un final s-a hotărât asupra unei rochii negre, în encoeur, largă de sub sâni, care se oprea deasupra genunchilor osoşi ai Ralucăi. Cerceii şi medalionul din argint reprezentând un triunghi isoscel (parcă at fi simbolul prieteniei lor), accentuau bunul gust şi eleganţa fetei. Ceasul argintiu, accesoriu indispensabil pentru o femeie punctuală, marca încheietura subţire a mâinii stângi. Un inel simplu, amintire dragă de la mama ei, ocupa inelarul stâng. Pantofii negri, cu toc de înălţime medie, aşteptau cuminţi pe hol, încă puşi în cutie. Geanta plic era aşezată lângă cutia pantofilor.
Telefonul o scoase din starea de agitaţie care o copleşise.
- Prinţeso, eşti pregătită pentru marea petrecere?
- Da, prinţule!
- Bine. Vin să te răpesc în maxim treizeci de minute.
- Te aştept, frumosule!
Raluca a pornit aparatul de radio pe frecvenţa postului Romantic FM şi şi-a verificat machiajul – simplu, tipic ei, puţin fond de ten, rimel şi gloss -, apoi a aplicat un strat de lac de unghii transparent pe manichiura perfectă.
Soneria a făcut-o pe Raluca să tresară.
- Oauu... eşti o zeiţă corintiană! Zeii au fost inspiraţi în ziua când ţi-au oferit frumuseţe.
- Ha ha ha. Nu-mi doresc decât să se termine totul cu bine.
- Va fi mai mult decât bine!
Vlad şi Raluca au parcurs drumul tăcuţi, păstrându-şi energia pentru petrecere, acompaniaţi de muzica lui Richard Clayderman. Ceilalţi colegi erau prezenţi în incinta locaţiei, verificau ultimele detalii, aranjau numele invitaţilor pe mese.
- Am venit cu forţe proaspete, aşa că exploataţi-ne! spuse Vlad efervescent.
În curând, invitaţii au început să sosească. Discuţiile s-au legat de la sine, veselia şi buna dispoziţie au pus stăpânire pe întreaga atmosferă.
Urma discursul Ralucăi, apoi petrecerea era declarată deschisă.
- Îmh... îmhh, îşi drese (reglă) vocea Raluca. Stimaţi colegi, colege, prieteni, oameni buni, vă mulţumesc în numele meu şi al colegilor mei pentru că ne sunteţi alături în această seară, înr-un moment foarte important pentru noi, echipa revistei „Femeia, cariera şi familia”. Am crescut sub ochii voştri, ne-aţi ajutat să evoluăm frumos prin critica atât de constructivă, şi am împlinit trei ani. Nu e uşor să ai trei ani! Încă suntem mici, avem emoţii, facem greşeli, suntem înlăturaţi de cei mari şi solizi - ca în copilărie când nu acceptam în jocurile noastre pe cei de vârstă mai mică -, dar suntem cuminţi şi ne facem treaba cu poftă de viaţă, zâmbete, energie, suflet şi enorm de multă pasiune. Cu rugămintea de a ne fi sprijin la nevoie şi în continuare, de a ne ierta lipsurile, permiteţi-mi să vă prezint echipa, care a suferit mici modificări zilele acestea!
Raluca face prezentările, numele complet şi rubrica de care se ocupă persoana.
- Acestea find spuse, vă rog să poftiţi la petrecerea noastră! Să înceapă distracţia!
Aplauze, blitz-uri, îmbrăţişări, când, un zgomot puternic, ca o ruptură şi un „au” surd au făcut pe cei din apropierea Ralucăi să întoarcă privirea. Tânăra îşi prinsese piciorul între boxă şi podium, s-a dezechilibrat, a călcat strîmb şi şi-a fracturat glezna. Strângând din dinţi de durere, zâmbea pentru a nu atrage atenţia foarte mult. Vlad a văzut totul.
- E cazul să mergem la spital, nu e de joacă.
- Încă puţin să se încingă atmosfera, să se consume ceva alcool, şi apoi fugim. Uite, visul tău cu răpirea se îndeplineşte. Încă o dovadă a celebrei expresii „ai grijă ce-ţi doreşti, căci se poate întâmpla”.
- Felicitări pentru revistă. Nici nu ai spune că e condusă de o femeie aşa plăpândă. Nu ştiu cum reuşeşti să te menţii astfel, spuse o colegă de breaslă.
- Mulţumesc mult, draga mea, dar mi-e teamă că nu deţin o reţetă foarte sănătoasă pentru silueta mea, stresul şi munca în exces şi săritul peste mese. Nu pun preţ pe hrană, consum exact cât să rezist. Când simt că mi se face foame sau îmi scade glicemia, dau iama în dulciuri.
- Frumoaso, nu te mai văicări, în curând ai să devii mămică, şi vei vedea atunci luptă cu kilogramele. Ai timp suficient să te îngraşi, replică un coleg de breaslă, între două vârste, distins şi sobru, după care a sărutat-o pe obraz. Felicitări, şi dă-i bice în continuare.
- Mulţumesc domnule Damian! Vă amintiţi cât am plâns după primul interviu cu Octavian Paler, care mi-a fost corectat la sânge de şeful meu de la acel cotidian?
- Ha ha ha. Chiar aşa, cât ai progresat, Ralu! Keep on walking!
- Promit că aşa voi face!
Prinzându-l de braţ pe Vlad, care o privea cum se chinuie, cum ţine piept durerii să nu se arate, declamă:
- Să mergem, nu mai rezist, îmi zvâcneşte osul.
- Era şi timpul, nu ştiu ce e în mintea ta.
- Să ieşim separat, zâmbind, calmi şi eleganţi.
- Doamne Ralu, zău mă înnebuneşti.
Tânăra îi făcu semn discret cu ochiul, îi mângâie uşor obrazul fin, proaspăt bărbierit, şi se îndreptă încet spre ieşire, zâmbind, ciocnind un pahar cu şampanie cu doi-trei invitaţi. Vlad, îşi croi drum prin mulţime cu uşurinţă şi ajunse la aer. Se îndreptă grăbit spre parcare, scoase maşina, opri lângă Raluca şi demară în viteză.
Sânziana, care nu-l pierdea din ochi pe prietenul lor, a observat dispariţia simultană a celor doi, şi se întristă, dar lumea bună din acea locaţie, şampania şi muzica, au făcut-o să uite pentru moment.
- Nu este nevoie să mergi ca la raliu. Îmi doresc să ajungem întregi.
- Off, scuză-mă, ai dreptate, dar inconştienţa ta mă înnebuneşte, mă face să-mi pierd controlul.
- Nu e nevoie, se va rezolva. O cizmă elegantă din gips de calitate, şi tu vei deveni sclavul meu. Mă vei duce zilnic la slujbă, apoi înapoi spre casă, la restaurant sau unde mai am nevoie. Chiar nu-mi permit să stau în medical.
- Plăcerea e de partea mea. Eşti o persoană agreabilă, şi ai un zâmbet miraculos. Îmi vindecă toate rănile, toate durerile, îmi alungă toate gândurile rele.
- Ha ha ha. Cât eşti de mincinos. Nu te promovez în curând, să ştii!
Vlad râse şi viră la dreapta pe poarta Spitalului de Urgenţă.
Piciorul fetei se umflase suficient încât să fie un pericol să-l sprijine în pamant.
- Ţine-te de gâtul meu.
Un infirmier, îi aduse un cărucior cu rotile.
- Mulţumim.
- La camera de gardă, un doctor foarte simpatic, la vreo treizeci şi ceva de ani, o primi pe Raluca şi uitându-se la gleznă, se cam încruntă.
- Este destul de grav, va trebui să vă operăm.
- Cum? strigă Raluca.
- Da, din păcate aveţi fractură deschisă de peroneu.
- Voi rămâne internată, vreţi să spuneţi?
- Doamnă, apoi uitându-se după verighetă şi sesizându-i absenţa se corectă cât a putut de repede, ma scuzaţi domnişoară, vă vom ţine două-trei zile sub observaţie.
- Vlad, uite cheile de la garsonieră. Te rog să te duci acasă, să-mi iei cele necesare pentru spitalizare. Dacă nu te descurci, sun-o pe Sânziana. S-ar putea să te pierzi la lenjeria intimă, spuse Raluca râzând.
Doctorul, care se întorsese cu spatele pentru a le conferi o oarece intimitate zâmbi şi el.
Un infirmier tocmai ce a venit să-l anunţe că sala de operaţii este pregătită.
- Mă întorc cât pot de repede.
- Nu Vlad, nu e nevoie. Poţi rămâne să te odihneşti şi vii mâine dimineaţă.
- Bine, încăpăţânato!
- Domnule doctor vă rog să vă aveţi grijă de ea.
- Mergeţi liniştit, totul e sub control. Si, credeţi-mă că de femeile frumoase avem întotdeauna grijă.
Această replică nu a fost pe gustul lui Vlad, care aruncă un schimb de priviri când la docor, când la Raluca.
- Dă-mi un pupic curajos şi unul prietenos, şi fugi la odihnă! Ne vedem mâine dimineaţă. Ce bine că este weekend şi te pot avea lângă mine.
Vlad se conformă, prilej prin care Raluca îl prinse de gât şi-i şopti:
- Poate reuşeşti să mă scapi mâine din ghearele acestui monstru.
- Gata, e timpul să intrăm în operaţie. Este târziu şi nu ştim cât va dura, ce complicaţii pot apărea.
Vlad a rămas în loc, uitându-se după prietena sa până când a dispărut după nişte uşi grele, verzi, sinistre. Scuturând uşor capul, a pornit grăbit spre ieşire. Nu suporta spitalele, de când îşi pierduse iubita pe unul din paturile de aici. În liniştea şi răceala nopţii, bărbatul a dat frâu liber lacrimilor stăvilite cu greu în faţa suferinţei unei alte femei dragi. „Doamne, sper să nu mi-o iei şi pe ea!” Gândurile i-au fost întrerupte de melodia telefonului. Priveşte ecranul şi vede Iana.
- Da, Iana, ce faci? Unde eşti?
- Eu unde sunt? Acasă! Ce s-a întâmplat cu voi de aţi dispărut fără rămas bun măcar în toiul petrecerii? Urlau hormonii în voi?
- Cred că ai băut cam mult. Vin la tine şi discutăm.
- Sunt cam obosită, nu îmi poţi sintetiza telefonic?
