Uneori aș vrea să dau timpul înapoi și să știu că am mult timp de stat cu ei (deși am scris enorm în acel concediu de creștere și parcă nu m-am bucurat suficient de ei)... alteori îi privesc cu bucurie și sunt foarte mândră că au crescut și că sunt ai mei.
Nu am crezut că povestea cu nu există suficiente creșe este adevărată. M-am dus ca o zână în iunie să îmi înscriu copiii la creșa situată la 5 minute de noi. Fericită că merg pe jos, că îmi pot cere să îi iau în brațe pentru că pe distanțe scurte reușesc. Surpriză! Era necesar să îi înscriu cu un an în urmă. Directoarea nu a vrut să asculte că am gemeni, că lucrez în sistem, că locuim în apropiere de creșă. Gesticula ca o vrăjitoare din povești. Am plecat de acolo învinsă de sistem, speriată și îngrijorată. Am căutat creșe/grădinițe particulare dar nu se putea. Exclus. Cu bonă e cu dus și întors. Gemenii sunt super energici și este greu să găsesc pe cineva care să se plieze pe năzdrăvăneala lor. Au căzut ei cu mine, dar cu cineva străin.
După multe aventuri, hârtii lipsă și fel de fel de dosare, am găsit o creșă la 3 stații de autobuz. Bine... până la autobuz încă vreo 10 minute de mers. Din stație până la creșă alte 10. Nu e deloc ușor!
Azi...prima zi. Ana s-a trezit singură, la 6. Horia a reușit pe la 7 și 25. La 7. 50 am ieșit din casă. Fericiți că au ghiozdănele, au coborât trei etaje. Horia nu voia să coboare din autobuz... îi place enorm să călătorească. Ana a cerut în brațe de cum am ieșit din scara blocului.
La creșă, un haos total. Părinți la coadă pentru repartizarea în grupe. Horia voia și nu voia să se apropie de jucării. Ana în brațe. Apoi, a venit și el lângă mine la coadă. Am aflat grupa. Am coborât și am predat necesarul. Chiar dacă sunt gemeni, trebuie să duc pentru fiecare săpun, șervețele umede, etc. Ok. Îi schimb de încălțăminte. Nu au spus nimic. Educatoarea îi ia de mână. Ana întreabă:
- Și mama?
- Vine și mama...
Mai fac un pas să simtă că sunt lângă ei. Îi bagă în sală, le spune numele și închide ușa.
Ies din creșă. Mă duc la geam. Am crezut că nu mă văd. Erau jaluzele. Îi văd cum stau lângă ușă. Ana plânge. „mama, mama!” Plânge rău. educatoarea e cu un bebe în brațe. O ia de mânuță. Ea tot plânge. Horia nu își găsea locul. La un moment dat, observă geamul. Se apropie. Îmi face cu mâna și îi trimit pupici. Îmi răspunde la fel.
Ana tot plânge. Plec. Este 9.45. O jumătate de oră de plâns. Draga mea dragă! Ceruse să facă pipi și în tot haosul acela nu am dus-o. Nimeni nu o ascultă. Sigur va face pe ea! Ana este o fire puternică și extrem de descurcăreață. Are inițiativă. Mereu ne spune: „După mine!” Dar ruperea a fost prea bruscă. Le-am povestit eu despre creșă, educatoare, copii... dar degeaba. Mereu am fost acolo cu ei... fie la spectacole, la locuri de joacă, la aniversări. Au avut punct de sprijin.
Am sunat-o pe mama plângând! Eu nu am fost la grădiniță. Am mers la școală la 7 ani și 4 luni. M-am bucurat de copilărie, de joacă și de libertatea. Faptul că mama a fost mulți ani casnică o costă enorm acum la pensie. Dar nu ne-a reproșat niciodată.
Tot citesc pe facebook la mămicile antreprenoare, chiar și ele își duc copiii la creșă sau grădiniță. Fiecare mamă are nevoie de un timp pentru el, de o activitate pe care să o desfășoare cu drag. Mă gândeam că, dacă aș putea trăi din scris aș fi scris noaptea și când dorm ei. Deși sunt epuizată fizic și psihic. Nu mai pot sta să citesc două pagini după ce adorm ei, dar să mai scriu!
Simțeam că nu mai trece timpul. Am decis să îi iau la 12. ajunsă acolo, ei mâncau. A ieșit directoarea și mi-a spus că au plâns pe rând, dar că e mai bine să îi las să doarmă acolo, că altfel nu se obișnuiesc. I-am spus că nu vreau ca separarea să fie din prima atât de lungă și că îi iau. Mi i-a dat. Nu au plâns când m-au văzut. Am trecut puțin prin parc, apoi acasă. Au mers cuminți. Am vorbit despre copii, doamna educatoare și jucăriile de acolo. Horia mi-a arătat că are numele scris pe mânuță și repeta:
- Oia! Oia! adică Horia.
- Da, mama! Așa scrie, Horia.
Au adormit singuri, fără multe comentarii... fără chef. Horia s-a jucat puțin.
Aș merge cu ei în lume. I-aș plimba și le-aș oferi bucuria copilăriei de aș putea. Mă doare fiecare particică din corp. Când îmi spunea cineva că nu face copii pentru că îi chinuie, am zis...„ei, na! Asta e viața!” Da! Asta e viața. Dură... prea dură și prea de mici.
