Mă simt ciudat.
Azi, am mers la biserică să las haine şi ceva mâncare. Toate bune şi frumoase. M-a impresionat o tânără ce plângea cu suspine în faţa unei icoane. Am făcut şi eu asta de câteva ori. E atât de bine. Te linişteşti.
Stând în staţia de autobuz, lecturând "Lupul de stepă" de Hermann Hesse, se aşează lângă mine o doamnă, nu foarte în vârstă. Îmi cere bani, spunând că vne de la biserică.
-Şi eu tot de acolo. Nu am nici eu bani. sunt profesoară. Am făcut atâta şcoală degeaba. Voi cerşi în curând o colaborare.
Gura e de mine. Am scos portofelul şi i-am dat bani.
-Dvs. aveţi viziuni? mă întreabă.
-Cred că da. -nu ştiu ce a fost în mintea mea.
-Aaa... spuneţi-mi dacă băiatul meu care e plecat în Spania de o lună, va strânge bani pentru o casă. Se gândeşte la mine?
-Da, se gândeşte şi îşi va lua şi casă- răspund eu, crezând ca o încurajez.
Vine autobuzul.
-Trebuie să plec, îi spun.
-Nu, vă rog mai staţi. Mă apasă pe umăr cu putere. Mă trag şi urc în autobuz.
Doamne, ce a fost în mintea mea? De ce sunt abordată de oameni ciudaţi? Doar citeam, eram atentă la ce scrie în carte. Eman energie divină? Ha ha ha.... numai ciudăţenii mi se întâmplă.
Nu înţeleg de ce?!
Sunt oameni care simt că am suflet bun, că sunt fraieră, ce mai în sus şi-n jos. Mă exploatează.
Ciudat. Foarte ciudat.
