Ma gandesc ca pot lupta cu mine, cu rautatile ce incearca sa ma darame. Tocmai am citit povestea broscuiului care a reusit sa iasa de sub mormanul de pamant care il acoperise la un cutremur. Asa ma simt eu. Ma amuza teribil ca toate planetele se aseaza luna aceasta favorabil pentru mine. Mai sa fie!
Descopar ca in furtuna iscata ce mi-a starnit temeri, ma simt de fapt echilibrata. Am inteles ca totul se plateste. Am inteles ca sunt etape in pregatirea vietii ce ma asteapta. Sunt evenimente ce ma calesc. Stiu ca voi reusi in tot ce mi-am propus. Nu ma las influentata de nimeni. Imi urmez drumul... singura pana la capat daca e nevoie. Dar stiu ca nu e asa. Azi, un om minunat, caruia i-am stricat sarbatorile de pasti... care a plans din cauza mea si pentru iubirea ce mi-o purta - eu una cred ca as fi si cu pietre in mine pentru un astfel de comportament -, mi-a marturisit ca vine la Bucuresti sa ma ajute daca chiar nu mai pot sa duc la final toate cele incepute.
Cu toate ca el nu ma intelege de ce ma inversunez sa fiu implicata in atatea proiecte, cursuri de perfectionare, scoli si alte cele, ma "sprijina" in toat a nebunia mea, sperand ca ma voi linisti candva si voi accepta sa ma mut intr-un oras frumos, cu alt ritm de viata. Adevarul e ca stau si ma intreb: la ce bun atatea scoli? Zau asa.... vorba unei prietene: daca as da timpul inapoi, pe cuvant ca as invata o meserie banoasa si gata. Mi-as dori sa ajung profesor universitar intr-un oras linistit, cu alta cultura si ritm... Sibiu, Cluj, Targu Mures. Poate imi fac mica mea afacere.... poate o gradinita... cine stie ce imi mai trasneste mintea... cine stie pe ce meleaguri ajung. Important este ca stiu ceva: VOI REUSI.
Nu mai ascult la oamenii laşi, cărora le e frică să ţină pasul cu mine. Întotdeauna apar cei cutezători şi mă îndrumă o porţiune de drum... chiar dacă apoi, cotesc spre alte drumuri. Cândva, voi găsi omul care are de parcurs acelaşi traseu cu mine... până la finalul vieţii.
