Nu am crezut niciodată că voi ajunge să spun „nu mai pot!” sau că voi avea tensiune sau că mă va durea inima de la oboseală și stres. Nu am crezut niciodată că voi adormi la orele 22 și nu mă voi putea trezi la 5 să citesc câteva pagini pentru sufletul meu. Parcă îmi e teamă de weekend. Trece atât de repede și numai cu lucrurile restante: spălat, aspirat, schimbat lenjerii. Niciodată cu timp pentru joacă și drăgăleală.
Nu am crezut niciodată că voi fi copleșită de datorii, de griji, de gândul că nu pot să fac ceva bun pentru copiii mei.
Nu am crezut niciodată că voi renunța - atât de curând - la bucuria de a-mi cumpăra o bluză sau o rochie.
Nu am crezut niciodată că nu îmi voi permite să le ofer copiilor mei un spectacol sau un sport.
Nu am crezut niciodată că dantura mea nu va putea fi tratată la timp, deși am început demersurile în această vară... și am fost de câteva ori bune, nimic nu s-a concretizat. Doare, fizic și psihic.
Nu am crezut niciodată că voi ajunge să nu mai pot lucra nopțile, să am blocaje mintale.
Parcă nici să plâng nu mai pot... cu toate că tot felul de lacrimi - de teamă, de neîncredere, de mamă rea, de furie, de nedreptate - s-au adunat în spatele ochilor mei mari, frumoși cândva, acum pierduți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu