Acolo

Undeva, acolo, nu foarte departe
O inimă bate şi pentru mine.
E o inimă vie, plină de speranţă şi încredere,
E o inimă ce mă aşteaptă.
Nu se grăbeşte încă, dar ştie că va fi bine,

E pregatită pentru alegeri, evoluţie şi schimbări.

....

Totul în jurul meu se transformă... Ritmul vieţii mele e alert, tot mai alert, acum a luat-o la galop. Bucuria din buzunarul drept, îi cere mâna zâmbetului de pe chip. Cercelul drept mângâie o şuviţă de păr. Cercelul stâng ascultă muzică la căşti, e vesel şi dansează.

Nu, pentru mine, timpul nu stă în loc. Viaţa e atât de scurtă, iar eu am atâtea de făcut, atâţia oamenii de văzut, de îmbrăţişat şi de iubit!

Zâmbete şi bucurii am şi pentru voi, cititorii blogului meu!

Fie ca zâmbetul şi bucuria să vă bată la uşă, să vă intre în buzunare şi să vă mângâie la bine şi la greu!

Nu fiţi morocănoşi!

Povestea Ralucăi (III)

Zi de sărbătoare, clopotele bisericii se auzeau puternic, iar soarele strălucea prin nămeţii de zăpadă, ceea ce o îmbie pe Raluca să iasă la plimbare. Avea concediu medical trei zile, şi-a propus că va avea grijă de sufletul ei, ceea ce va şi face.
După un duş energic şi revitalizant, o cremă de corp aplicată cu mare atenţie, şi-a tras rapid o pereche de jeanşi, un pulovăr călduros tricotat acum buni de ea – când nu exista inernet şi nu avea blog, şi nici posibilitatea de a lucra atât de mult de acasă – îşi înfăşură fularul kilometric, şi-a luat rucsacul şi pe aici ţi-e drumul.
Ajunsă afară, în aerul rece şi curat al iernii, se oprii în loc, şi inhală cu poftă o mare doză de aer proaspăt. Nu mai ieşisese de două zile din casă şi plămânii săi aveau nevoie de aer, aşa cum inima avea nevoie de bandaje, dar să nu mai aducem în discuţie acest aspect. Raluca şi-a refuzat confortul de a lua autobuzul şi a pornit încet spre centrul oraşului. De un an de zile, se mutase cu serviciul într-un oraş micuţ de provincie, dar foarte cochet. Avea nevoie de independenţă, simţea că libertatea îi va oferi mai multă inspiraţie, încredere în sine, puterea de a da curs viselor. Azi, se gândea că nu mai fusese de ceva timp - luni bune - la biserică, aşa că, paşii ei se îndreptară către prima biserică ce o cunoştea în drumul ei.
A intrat şi s-a aşezat pe un scaun. Nu prea ştia ce să facă, nu prea ştia ce să spună, dar era supărată pe Dumnezeu în acest moment. „Cum să mai cred şi să mai sper ccă va fi bine? L-am întâlnit pe el, într-o zi în care un mare Sfânt era sărbătorit. Am crezut că ne va fi bine, ne vom iubi până la adânci bătrâneţi, dar a ţinut atât de puţin. Te rog iartă-mă şi ai grijă de sufletul lui. Am fost rea şi poate i-am cerut prea mult, nu ştiu. Lasă-mă pe mine, sunt mai puternică, dar veghează asupra lui. Are nevoie de cineva în viaţa sa, iar dacă eu nu am fost bună, sunt sigură că Tu poţi face minnuni. Iubeşte-l ca pe orice oaie rătăcită – parcă aşa era o poveste biblică – şi determină-l să se iubească mai mult.” O lacrimă ţâşni din ochii frumoşi ai Ralucăi, mari şi plini de bunătate, expresivi şi blânzi. „Nu ştiu ce să mai cred, în cine să mai cred... de ce mi se întâmplă mie? Ce rost a avut această relaţie?” Lacrimile curgeau necontenit, nu mai puteau fi contralate nicicum. Raluca s-a ridicat, a mers spre o icoană, şi-a făcut semnul crucii cu mâna tremurândă, şi paşii aproape îngenunchiaţi de suferinţă. Nu a observat că cineva o privea atent şi zâmbind. Vrând să se întoarcă pentru a ieşi din lăcaşul sfânt, o mână puse stăpânire pe umărul ei.
- Va fi bine, ai sa vezi. Privindu-te, am realizat că eşti o fată bună, cu un suflet minunat, spuse preotul.
- Nu, părinte nu sunt. Nu mai cred în Dumnezeu, sfinţi, arhangheli, apostoli, mucenici şi tot clanul Său, a răspuns nervoasă Raluca.
- Probabil te-ai grăbit când ai luat anumite decizii, nu a decurs totul aşa cum ţi-ai dorit, dar, crede-mă, Dumnezeu te iubeşte şi va avea grijă de tine, precum şi de cei dragi ţie.
- Acum, vreau să aibe grijă de el, atât. Am fost rea, l-am învinovăţit, i-am cerut iubire, şi probabil că el avea de fapt nevoie de atenţie şi apreciere. Mai am mult de învăţat de la viaţă, în primul rând să mă iubesc şi să nu mai astept nimic de la ceilalţi, apoi, să dăruiesc, căci pot iubi şi necondiţionat. Părinte, îmi doresc de foarte mult timp să botez un băieţel. Uite îţi las cartea mea de vizită, şi dacă auzi pe cineva nevoiaş - căci cei cu bani, vor pe cineva cu bani, cu poziţie socială – care are nevoie de o naşă „bună, cu suflet minunat”, pentru a-i încreştina copilul, mă anunţi.
Preotul a simţit ironia şi accentuarea cuvintelor sale, îi zâmbi, luă cartea de vizită, o privi atent pentru a-i reţine numele (şi a se ruga pentru ea), şi, urmărind-o cu privirea şopti:
- Fii binecuvantată şi mergi cu Dumnezeu, îngerii să te aibe în pază, fată frumoasă, dar atât de năvalnică.
„Nu ştiu cât sunt de liniştită şi împăcată cu mine acum, dar ştiu că am lăsat acolo o vorbă bună pentru cei dragi mie şi, sper să găsesc băieţelul căruia să-i fiu naşă. E un vis al meu de mult, mult, poate prea mult timp şi îmi doresc să am grijă de un pui de om.”
Mergând pe străzi la întâmplare, nici ea nu ştia pe unde se afla, a ajuns în faţa unei librării. „Tocmai bine pentru o după amiază de iarnă” gândi Raluca şi împinse uşa pentru a intra. Clopoţeii de la intrare au zăngănit şi atenţia vânzătorilor a fost îndreptată spre intrare. Raluca le zâmbi, si se grăbi pe scări, pentru a răsfoi în tihnă cărţi, de diferite genuri, numai cărţi să fie. Mereu a fost fascinată de lumea fascinantă a cuvintelor, a fost – şi încă este – îndrăgostită de mirosul de tuş al cărţilor noi. Visul ei a fost urmeze facultatea de filologie, voia să devină profesoară de limba şi literatura română, să trăiască în lumea cărţilor. Nu a fost să fie aşa, dar a înţeles că, viaţa de acum, era mult mai frumoasă decât dacă ar fi urmat strict cursurile acelei facultăţi. Trezită între cărţi, într-o lume atât de diversificată, domenii numeroase, Raluca nu a realizat că timpul a trecut. O voce melodioasă, bărbătească, caldă a adus-o la realitate.
- Îmi cer scuze că trebuie să vă deranjez, observ că sunteţi absorbită în povestea acelei cărţi, dar este timpul să închid librăria. Programul s-a terminat. Bineînţeles pe ziua de azi, vă aştept cu interes şi plăcere şi mâine, spuse librarul, zâmbind.
-Iertaţi-mă vă rog, nu mi-am dat seama cât indică ceasul, spuse grăbită şi ruşinată, Raluca. Am să cumpăr aceste cărţi şi plec.
-Nicio grabă, câteva minute nu se ntâmplă nimic. Ştiu că este foarte greu să te decizi când citeşti atâtea lucruri interesante, adăugă, cu amabilitate, bărbatul.
După ce achită trei cărţi care îi captaseră atenţia, Raluca porni uşor spre casă, cu gândul la schimbarea atitudinii ei faţă de viaţă. S-a hotărât să trăiască intens şi să nu se mai implice emoţional în relaţiile viitoare. Mai încrezătoare, deschise uşa garsonierei – locuinţă de servici - îl mângâie uşor pe Tanu, se descălţă în viteză şi se îndreptă spre bucătărie.
- Motan afurisit ce eşti, uite ţi-am cumpărat ceva bun, ceva ce ştiu că îţi place la nebunie! Am sămi fac un 3 în 1 fierbinte, apoi îmi voi face o baie cu multă, multă spumă, voi asculta muzica de relaxare şi voi citi... Viaţa e frumoasă şi merită trăită din plin, ce mama naibii!

Povestea Ralucăi (II)

Dimineaţa se strecoară tiptil prin întuneric, îl învinge şi pune stăpânire peste oraş. Lumina se reflectă uşor în geamul camerei Ralucăi.
Ceasul sună şi o mână se întinde rapid şi-l opreşte. Peste un sfert de oră, din nou soneria se repetă, dar este înăbuşită cât ai clipi. Raluca îşi întinde braţele, alungă cu picioarele pilota de pe ea şi se îndreaptă spre baie. Privindu-se în oglindă, îşi spune:
- Bună dimineaţa. Trebuie să fii puternică, nu ai pierdut nimic.
Dintr-o dată, privirea i s-a întunecat, a simţit cum sângele i s-a scurs din corp, picioarele i s-au înmuiat şi a căzut pe covoraşul roz şi pufos din baie.
Prin uşa întredeschisă a intrat Tanu, care speriat, a început să miaune şi să se agite în jurul ei. Într-un final, cu ultimele puteri rămase, Raluca s-a ridicat, şi sprijinindu-se de ce a găsit în jurul ei, s-a întors în pat.
- Idioată cădere de calciu, te aşteptam şi tot m-ai luat prin surprindere. Mulţumesc că-mi aminteşti să mai am grijă şi de mine. Da, da... ştiu că nu am mâncat nimic ieri, dar mă cunoşti atât de bine, încât trebuia să te aştepţi că va urma o perioadă de câteva zile în care nu voi putea să mă hrănesc... sau poate da, dar cu tristeţe şi cu întrebarea de ce mie?
Raluca, a luat telefonul şi anunţă la redacţie că nu poate ajunge din motive de sănătate, dar că va trimite articolul prin mail şi le va sta la dispoziţie, pentru orice nelămurire, pe messenger.
Îşi puse halatul pe ea şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi prepara un ceai cu multă lămâie. Când l-a apropiat de gură, simţi cum i se face greaţă şi fugi repede la baie.
- Asta e tot ce-mi mai lipsea acum, o minunată şi „veselă” criză biliară. Dar fraieră mai sunt. Pentru cine îmi exorcizez eu organismul în asemenea hal? Pentru un om care nu are curajul să vorbească, în ciuda faptului că nu şi-a exprimat o dorinţă iar eu nu i-am îndeplinit-o. El e bine merci, cu ţigara şi berea, îl doare la doi metri în faţă, iar eu zac pe aici.
Târându-se de la baie până în pat, Raluca îl mângâie uşor pe Tanu, apoi luă telefonul şi trimise un mesaj cele mai bune prietene: „Îmi este foarte rău, te rog frumos să treci pe la mine, oricât de târziu.” Apoi, şi-a sunat medicul de familie, i-a povestit că a făcut o criză biliară şi o cădere de calciu şi are nevoie de un concediu medical de trei zile.
În curând, de la starea de rău şi epuizare, a adormit. Din când în când, se trezea să mai bea o gură de apă, să nu se deshidrateze.
- Doamne, e cumplit să fii singură! spuse gemând Raluca.
Nu a realizat ce oră indică ceasul, dar auzi, ca prin vis, soneria. Sânziana, prietena ei avea un rând de chei, aşa că nu se ridică.
- Ce ai păţit? Care e cauza acestei stări? Un alt nesimţit dispărut din viaţa ta pe care îl jeleşti? întrebă prietena ei, clar supărată.
- Nu, este din cauză că nu am mâncat, îngăimă cu voce stinsă Raluca.
- Vai de tine, nici nu poţi vorbi. Ţi-am adus portocale. Mă duc să-ţi curăţ una, trebuie să mănânci ceva.
Sânziana dispăru în bucătărie, şi se întoarse rapid cu portocala feliată. O ajută pe Raluca să se ridice în capul oaselor, a sprijinit-o de pernă, îi întinse o felie de portocală şi o luă la întrebări:
- Ăsta ce mai avea? Şi-a dat seama că el este Făt-Frumos, dar tu nu eşti Ileana Cosânzeana?
- Nu mă poate iubi ca pe cea dinainte, tipic pentru mine, doar ştii. Măcar el şi-a dat seama mai repede decât celălalt. A spus că ţine la mine cît un triunghi isoscel şi alege tăcerea, spuse timid Raluca.
- I-auzi comedia dracului! Unde se ascundea marele filzof. Câtă originalitate: cât un triunghi isoscel. Hmm... Ce măgărie! Draga mea, eu ţi-am spus, privatizează-te: deschide o clinică pentru bărbaţii care suferă după fostele şi se refugiază în braţele tale. Câţi ai până acum la activ?
- Trei... zâmbi Raluca.
- E ceva, nu-i de lepădat. Raluca, nu pot înţelege cum o fată finuţă ca tine, nu îşi impune standarde mai înalte. Ce îţi complici existenţa cu bărbaţi de care trebuie să ai grijă? Spune-mi, acesta ce ţi-a oferit? Aşa ceva, pentru sufletul tău.
- Nimic, răspunse cu privirea în farfuria pe care stătuseră feliile de portocală, tristă şi dezamăgită Raluca.
- Aha. Am înţeles. Nimic nou. Dai dar nu primeşti. Sacrifică-te ca o sfântă, fă canoane. Şi de ce suferi după un astfel de măgar?
- Vorbeşte frumos, te rog! A fost o alegere proastă – ca de obicei – din partea mea. Nu ştiu, mi-au plăcut ochii lui, am crezut că dacă are ani mai mulţi e matur şi îşi dorşte ceva serios, că va aprecia efortul meu de a-i îndeplini toate mofturile, încercările mele de a-l scoate din starea de amorţeală în care era... am sperat. Deşi am aflat repede că nu ne potrivim, că are multe vicii - alcool, singurătate, pesimism – pe care nu le va schimba, am continuat să sper. Am greşit, ştiu, sunt extrem de conştientă.
- Mama Dolores, ca de fiecare dată. L-ai iubit? şopti Sânziana.
-Nu, nu l-am iubit... nu am avut pentru ce... dar, devenise obisnuinţă, mă simţeam utilă, importantă, ştiind că îl scot în lume, că îi ofer altă perspectivă, zise Raluca, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Nu plânge, îţi faci şi mai rău. Stai liniştită, sunt atâţia oameni care te apreciază, nu ai nevoie nici de un mulţumesc de la el. Fiecare plăteşte penru gesturile şi faptele sale. Bine că este el frumos, sănătos, mândru de el... Meriţi mai mult, Raluca! Sper ca acesta să fie ultimul bărbat de doi lei din viaţa ta. Ai nevoie de un BĂRBAT care să te susţină, să te încurajeze, să iţi fie aproape la bine şi la rău, nu doar atunci când vrea el să se simtă bine. Japiţe d-astea sunt pe toate drumurile. Aveam pretenţii, zău, de la o femeie şcolită ca tine, să-şi dorească un bărbat citit, cu pasiuni alese, să aveţi puncte comune. Ce mama dracului, s-au terminat bărbaţii din lumea asta?
- Îmi va trece, rapid, ştiu asta. Mi-am luat un concediu medical şi mă voi ocupa puţin de mine, fizic şi sufleteşte, mărturisi Raluca. Nu te mai reţin, mulţumesc pentru ridicarea moralului şi pentru portocale.
- Sigur eşti bine? întrebă Sânziana.
- Precis, sunt convinsă chiar. Voi răsfoi o revistă, voi nota câteva rânduri în jurnal – ştii că asta mă ajută foarte mult, spuse, cu un uşor zâmbet Raluca.
- Bine, atunci dă-mi voie să te îmbrăţişez şi ai grijă de tine! „Nimeni nu merită lacrimile tale”... hai că nu mai ştiu cum era citatul, dar, poate îl întrebi pe filozoful tău.
- Sânziana, nu-mi place răutatea ta. Hai, fugi. Seară frumoasă, vorbim mâine dimineaţă.
- Bine, bine, te las cu bine. La revedere Tanu, să îţi veghezi stăpâna asta, darnică şi săritoare pentru nişte nimicuri de oameni.
- Sânzianaaa... strigă indignată Raluca.
În scurt timp, se auzi cheia răsucindu-se în yală, paşii îndepărtându-se.
- Doamne, câtă dreptate are prietena asta. Culmea este că ştiu că greşesc, dar continui... Şi în final sufăr... meritele nu-mi sunt nicidecum recunoscute, ba din contră, tot ei nu pot da un bună ziua, sau să mă întrebe dacă eşti bine. Off... ce viaţă... off... ce soartă de trei lei!
Privind cerul alb, ca de sticlă, fără nicio stea, cu gândurile departe, Raluca a pornit spre tărâmul viselor şi al speranţei că, în curând, îşi va întâlni bărbatul care să o respecte pentru că este o femeie ce merită respectată. Doar cei cu un simţ aparte ştiu asta...

E vina mea

Mă îmbrac în privirile tale,
Îmi inchei nasturii desenaţi
pe pielea caldă de la îmbrăţişările tale.
Ştii că m-ai dezamăgit.
Nu îţi face griji,
Nu te urăsc.
E vina mea că nu ştiu să fac alegeri,
Dar ştiu, al naibii de bine ştiu,
Că vreau să fiu iubită.
Iartă-mă de ţi-am dăruit mai mult decât meritai.
Îmi pare rău că ţi-ai pierdut sufletul...
Şi clar nu mai ştii ce e frumos, şi bun, şi curat!
Păcat... Mare păcat!
Vreau ca într-o zi, las la alegere ta ziua,
Să-mi ceri iertare pentru clipele irosite
cu al tău suflet gol de iubire.
Ştiu... e vina mea că am crezut că va fi bine...

... eu si incercarile mele de poezie.

Povestea Ralucăi

Cu genunchii aduşi la piept, stând pe pervazul lat al camerei ei, Raluca priveşte pe fereastră. E frig şi urât, atât de cenuşiu afară, ca şi griul din sufletul ei. Pisoiul vine încet şi se cuibăreşte la picioarele ei.
-Tanu, a plecat şi el din viaţa mea. Mi-e dor de el, atât de dor, ca deşertului de apă.
Lacrimi ce sclipeau de mult în ochii fetei, au pornit călătoria pe obrazul slăbit de nopţile nedormite, i-au atins colţurile gurii, apoi au fost alungate încet, cu dragoste - doar erau lacrimi pentru el -, de o mână delicată.
-Îmi amintesc încrederea şi puterea lui de la început, cuvintele cu drag şi grija ce mi-o arăta,deşi poate nu o avea pentru mine. Vacanţa cu stânci şi pescăruşi ce îşi strigau iubirea, lişiţe ce îşi învăţau puii să îşi caute hrană, nisipul umed şi valurile calme, ca bătăile inimilor noastre. Doar când ne priveam cu sinceritate în ochi, bătăile inimii o luau la galop.
Tanu mieună şi Raluca îl luă în braţe şi-l strânse cu putere la piept, imaginându-şi că este el.
- Oare vom fi şi noi iubiţi, sincer, adevărat, cu patos, vreodată, Tanu? Mi-e dor de viaţă... „tu, dor nebun de fericire”... Să mergem la un picnic, să stăm întinşi unul lângă altul, să ne citim poveşti sau poezii sau chiar presa... să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea... să râdem... să ne umplem sufletele cu bucurie şi energie... să jucăm Păcălici pe porunci şi să ne amintim de copilărie... să stăm îmbrăţişaţi şi să ne facem planuri împreună. Cer prea mult Tanu? Spune-mi, dar fi sincer, zise Raluca, zâmbind cu ultimele puteri.
Privirile ei se îndreaptă spre fereastră. Din nou singură... Un alt început... O altă alegere...

.... Această poveste va fi un mic roman, ce va conţine şi poezii de dragoste - va fi o colaborare frumoasă - care îi vor fi citite cumva Ralucăi....

"Animalele" din mine

Uneori mă pot transforma. Oare mi se trage de la faptul că am scris poveşti pentru copii - mici şi mari?! Nu ştiu... foarte posibil.

Când nu primesc răspunsul pe care îl doresc, devin o aricioaică. Însă una drăguţă, cu ochi mari şi rimelaţi, iar acele sunt de fapt bolduri. Nu înţeapă pe cei din jur.

M-am retras în "carapacea" mea ţepoasă şi meditez....

Mă întorc în copilărie.... ce bine era când, la fiecare dezamăgire, cădere... mama era lângă mine şi îmi ştergea lacrimile, mă ţinea în poala ei şi mă îmbrăţişa spunându-mi: "Nu fi prostuţă!" (ce încurajator - ha ha ha).

O altă expresie "celebră", care mă face şi acum să zâmbesc, era: "Dacă toate muştele ar face miere, ar fi peste tot..."

...

Azi... vreau să fiu delfin... să înot rapid printre griji şi să ajung la FERICIRE!

Ţurţurii

Zăpada scârţâie sub paşii grei. Razele soarelui se joacă cu bucăţile de gheaţă, ca un reflector pe patinoar. Lumea este grăbită, agitată, nervoasă, îngândurată.

În faţa clădirilor sunt puse plăcuţe cu sloganul: "Atenţie cad ţurţuri!"

Miruna, visătoare, atentă la convorbirea telefonică, nu a citit. Un ţurţure zglobiu, chiar atunci a vrut să alunece. Şi a alunecat chiar în capul Mirunei, care a căzut, fără conştiinţă pe gheaţa sticloasă.

... Când a deschis ochii, se afla într-o încăpere luminoasă, cu pereţi transparenţi, cu ghirlande de ţurţuri.

-Unde sunt? Cum am ajuns aici?, întreabă speriată Miruna.

-Eşti în Ţara Ţurţurilor! Bine ai venit. Unul dintre ţurţurii noştri, te-a lovit, fără intenţie. Am decis că este cazul să ne recompensăm.

Privind în jur, Miruna a observat un şir lung de omuleţi mici şi haioşi.

-Doriţi ţurţuri cu aromă de ananas?

-Poftiţi un buchet de ţurţuri, cu scuzele de rigoare pentru accidentul produs.

-Poftiţi un ruj ţurţure.

-Aceste agrafe ţurţure vă vor veni de minune. Sau acest ac ţurţure pentru coc! Aveţi un păr senzaţional, se auzi vocea unui omuleţ gras şi zămbăreţ.

-Oauua.... Nu am fost niciodată atât de răsfăţată, a răspuns Miruna uimită, fericită şi extrem de veselă. Îmi amintesc de copilărie. Ştiţi că am fost fascinată de lumea voastră? Mi-au plăcut mereu ţurţurii. Săream, îi atingeam şi îi măncam, imaginându-mi caă este îngheţată pe băţ. Mă duelam cu sora mea folosind ţurţuri pe post de spadă. Îmi făceam buzele cu ţurţuri. Ha ha ha. Vă ador! Sunteţi minunaţi. E aşa frumos la voi. Miroase a curat, a rece si bun. Aş dori să mai rămân cu voi, dar am agenda foarte încărcată. Vă rog să ma lăsaţi să plec. Mi-a părut bine că v-am vizitat ţara.

.... Miruna se ridică cu greu, prinzând mâna domnului elegant care se afla ăn faţa ei.

-Mulţumesc! zise Miruna, cu un zâmbet fermecător.

-Aveţi grijă domnişoara, gheaţa este periculoasă, iar fracturile şi mai şi.

-Ha ha ha... Aveţi dreptate...

.... Şi mă întreb eu, povestitorul, aceştia au rămas împreună sau şi-au văzut fiecare de drumul său? Dacă ar fi după mine.... au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, cu doi copiii frumoşi şi multe vise împlinite.

În cazul lor, Cupidon şi-a făcut frumos datoria.