- Ştiu o cafenea, pe colt. Eşti de acord să poposim acolo?
- N-am nimic împotrivă, răspunde Sânziana. Simt nevoia să povestesc, să mă descarc, să îmi fac o prietenă, o confidentă.
- Sunt maestră la ascultat, dar să nu-mi ceri sfaturi. Nu mă pricep.
- Nu. Am adunat atât de multe. Am o viaţă aşa amestecată, pot spune. Vrea să cred că, dacă povestesc cuiva, mă eliberez şi văd totul într-o altă lumină.
Cafeneaua se iveşte în faţa noastră. Nici nu am realizat când am ajuns. Împing uşa cu toată forţa. O dată mai fusesem aici. Amintirile încearcă să îşi facă loc, dar nu le las. Câteva perechi de tineri ocupă mese răzleţe.
- Mergem la o masă mai retrasă? întreabă, timid, Sânziana.
- Unde vrei tu. Unde te simţi în largul tău.
Ne aşezăm. Soseşte chelneriţa, ne întinde amabil meniul şi ne zâmbeşte.
Citim interesate, dar totuşi grăbite. Alegem cappucino. Dăm comanda.
- Deci... te ascult, draga mea Sânziana. Spune-mi ce vrei, în ce ordine vrei.
Privirea ei emană culori care se schimbă cu rapiditate. Culori vii, vesele, pline de viaţă, apoi apar tonuri de gri, triste şi umbrite. Zâmbetul jucăuş se transformă într-o grimasă, apoi se preschimbă într-un alt zâmbet, cu o altă textură.
O privesc fascinată. Putea fi o actriţă minunată. Este atât de expresivă!
Vocea ei este melodioasă, şi are inflexiuni. Sesizezi tonuri diferite, simţi trăirea, vizualizezi scena povestită. Fata asta are har de povestitor.
...
