PLEC

Nu-mi mai gasesc locul aici. E ceva ce ma nelinisteste. E cazul sa caut altceva, alti oameni, alte voci, alte zambete, alte suflete. 

Nu am trait aceasta senzatie pana acum. De fiecare data cand plecam de acasa, oricat de bine mi-ar fi fost, mi-era dor de strazile mele prafuite, de patul meu, de biroul meu ascuns in spatele unor usi. 

Acum, cand vad ca oricum timpul a pus stapanire pe prietenii mei si ne auzim la telefon, sau comunicam prin mail si rar ne vedem fata in fata, am decis ca e vremea sa evadez. Imi doresc sa  cunosc alte civilizatii. Imi doresc sa  ofer zambete, imbratisari, iubire, cuvinte acolo unde sunt primite si apreciate cu sufletul.

Nu cred in visele de noapte... insa, sora mea s-a trezit speriata sa imi spuna ca a visat ca aveam sifonierul gol, ca  eu nu eram, iar mama nu putea sa  vorbeasca despre mine, din cauza suferintei si a dorului. Ei, de-ar fi sa plec, va fi bine. Nu sunt prima fiica ce pleaca departe de parinti. Am obosit sa lupt intr-o tara in care rautatea si frustrarea domina. E pacat sa-mi macin sufletul aici, sa ajung la 70 de ani o frustrata. Am ales: cu prima ocazie ce mi se iveste PLEC. Fara drum de intoarcere. Fie ca povestile si zambetul sa ma poarte spre locuri de basm,de unde imi pot ajuta pe cei ramasi aici. N-am sa uit  niciodata locul in care m-am nascut, faptul ca ma spalam la albie sau ca am mancat un an de  zile numai cartofi si margarina. Voi darui toata viata mea ce am mai bun si mai frumos. Voi imparti putinul meu cu cei ce au nevoie. 

Samedi avec la musique

M-am trezit in jurul pranzului. Neuronii mi-au cerut insistent asta. I-am ascultat si le-am indeplinit dorinta. 

Mi-am inceput ziua sorbind dintr-o cafea binemeritata si discutand despre muzica si filme. Inseamna mult pentru mine sa descopar ca in aceasta tara in care nu se mai pune accent pe profesionalism, pe frumos, pe umanitate - despre bun simt nu mai discut - exista, mai exista oameni care apreciaza arta, care au puterea sa sape adanc in propria fiinta si sa evidentieze izvoarele talentului daruit la nastere de bunul Dumnezeu.

Ma uit cum cei apropiati nu ma inteleg.... ma considera un robot... gata oricand sa fac de toate. Si, oricum daca nu fac cand spun ei, pot face in restul zilelor orice, caci nu are valoare. Ma intelege cineva ca efortul intelectual este mai afurisit decat munca fizica? As vrea sa cred ca da... cu toate ca nu ma ajuta la nimic. Pe zi ce trece, imi doresc sa ma detasez de toate si de toti. Sa-mi incep o viata a mea, intr-un loc unde omenia are valoare si exista. Este noul meu vis. Imi doresc oameni care sa nu ma judece cum am deschis gura. Pot face lejer acelasi lucru. Spre bucuria mea, am atins nivelul cand ma dau la o parte din fata lor. Ultimele saptamani din viata mea, mi-au demonstrat ca rautatea este platita, iar adevarul iese tot timpul la suprafata.(candva credeam ca sunt doar proverbe). Privesc putin - doar  putin - in urma, si vad rautati, barfe, invidii ce au fost aruncate aupra-mi. Usor usor, am aratat cine sunt de fapt. In acele momente, am fost atacata din nou prin cuvinte. Am tremurat putin, mi-am amintit momentele cumplite cand am suportat priviri dure, cuvinte acide aruncate pe umerii mei. Cu lacrimi in ochi, cer sa imi implinesc visele... sa plec intr-o lume mai frumoasa... sa ma indepartez de mizeria umana de aici. Daca aici nu sunt apreciata pentru ce fac - cu exceptia faptului ca educ oameni (mici si mari) - atunci fie ca drumurile mele sa strabata alte spatii. 

De ce in momentele in care am nevoie de sustinere, de ajutor, de mangaieri sunt solicitata la maxim si criticata de oamenii apropiati?

Nu mai rezist... nu mai am cuvinte... si lupt cu mine sa ignor rautatile si sa-mi traiesc viata frumos. O carte si aceasta melodie imi sunt prieteni azi.