Tristeţe şi miracole

Încep prin a spune că scriu ce simt, pentru mine, pentru a-mi elibera sufletul şi nu pentru a mă văicări sau a cere răspunsuri. De multe ori, nu mă exprim pe înţelesul oamenilor... poate şi din teama de a spune totul.

De dimineaţă, am fost la şedinţă publică. Pe lângă faptul că eu am luat notă de titular, dar ciuciu posturi, aveam cele mai mari studii dintre toate colegele mele de biologie. Se vrea învăţământ de calitate şi profesori pregătiţi? Bun. Am dat inspecţie la clasă, probă practică. Asta e esenţial după mine. Din păcate, se merge tot pe sistemul de a corecta cuvânt cu cuvânt definiţiile. Ca să nu mai lungesc vorba, s-a titularizat cea care avea nota cea  mai mică la inspecţie, dintre noi cinci. Degeaba suntem doxe, dacă elevii ne privesc şi nu înţeleg ce limbă vorbim. Ştiu cât lucrez cu elevii... am materiale adunate acasă pentru  a le transforma în revistă... dar ce  contează.

Ajung în faţă. Să-mi iau ore, ca şi cum vin de la săpat şanţuri şi poate mai prind şi eu un loc, că vine toamna şi plouă. 

- Domnişoara Lizuca, le luaţi?

- E Lizica, dar nu mai contează. Le iau. Am de ales? (Tocmai spusese unui domn înainte că dacă nu ia ore zi, îşi pierde dreptul de a mai lua...).

Obţin "victorioasă" 6 ore, ultimele... ca pe timpul lui Ceauşescu când prindem carne sau banane... şi ies din sală. 

Îmi sun mama, să-i spun pentru ce am învăţat atât: să predau la o şcoală de "genii"...

Lacrimile ţăşnesc din ochi... oamenii mă privesc cu milă (chiar merit de astă dată)... 

E ultimul an... promit....

Dacă oamenii din provincie vin în Bucureşti, eu plec în provincie, ba chiar la sat. (tot mă întreba o colegă de facultate aseară, dacă nu pot preda şi altceva... desen de exemplu; păi şi cei de desen, ce să facă? Două locuri au fost şi pentru ei).

Pe drum... mă sună un prieten să îmi povestească despre el, depresie prietenei lui... zâmbesc.. şi ascult. Ce mai contează că sunt epuizată.. dezmăgită, dezgustată... Îl ascult. A fost printre puţinii care mi-a oferit bani să-mi public "Tolba cu poveşti".

- Te admir... eşti o fată deşteaptă...

- Să fugi de fetele deştepte... sunt cele mai fraiere din lume.... 

Pe seară, cu toate că m-am "certat" cu Dumnezeu zilele astea.... El mi-a răspuns printr-un preot optimist, care mi-a citit postarea aanterioară, m-a înţeles şi m-a încurajat.

Nu sunt tocmai eu, Claudia Lizica de prin mai-iunie, dar măcar mă "trezesc" încet încet şi încep să lupt pentru visele mele, în continuare.

Tot singură... cum îi şade bine unui samurai...

Sper ca într-o zi, Dumnezeu să se plictisescă de vizitele mele prin biserici, de rugile mele insistente şi să-mi dăruiască o familie: un soţ şi doi copii minunaţi, plus unul pe care îl vom înfia. AMIN. 
Atunci, voi şti că am motiv să lupt, să învăţ, să scriu poveşti, să zâmbesc, să dăruiesc mai mult pentru a-mi învăţa copiii să fie buni. 

DOAMNE AJUTĂ-MĂ!

MULŢUMIRI OAMENILOR CARE MI-AU ACORDAT DIN TIMPUL LOR PREŢIOS PENTRU A MĂ RIDICA DIN DEZNĂDEJDE.

ADRIANA, AM CITIT ARTICOLUL PUS LA COMENTARIU. CE AR FI CA ACEL BĂIAT SĂMĂ ÎNTÂLNEASCĂ PE MINE... ? MULŢUMESC ENORM DE MULT. ESTE O LECŢIE DE CREDINŢĂ.