Joi, după ore de plâns de ciudă şi dezamăgire - cu toate că ştiu foarte bine că nimic nu mi se întâmplă fără rost - primesc un telefon.
Mi se spune că este o firmă pe educaţie, că se lucreză pe proiecte şi ar fi interesaţi să lucreze cu mine. Stabilim un interviu pentru vineri, ora 10.
Ajung puţin mai devreme. Mi se dă un chestionar să-l completez. Date personale.... dacă eşti mulţumit de venit... ce salariu ţi-ai dori să ai... care este ţelul pe care nu ai reuşit să-l atingi din lipsuri financiare.... Era o întrebare: "Spuneţi persoane care ar putea să dea detalii despre progresele dvs. profesionale". Bineînţeles că mi-am trecut şefii (mai mari sau mai mici). Aceştia vor fi contactaţi ulterior pentru a li se prezenta "afacerea". Regret că am fost sinceră şi am dat răspunsuri clare şi corecte.
Într-un final, era vorba despre asigurări. Am fost şocată, dezgustată, scârbită de-a dreptul de modul în care îşi racolează colaboratorii.
- Păi unde este vorba de educaţie aici?
- Ne-am deschis o academie de educaţie pentru brokeri de asigurări.... (KundenBroker)
Aşadar... cam acesta e gradul de disperare în ţara noastră.
