duminică, februarie 28

Versuri... în poveste

Nu, nu a fost odată…
Povestea este altfel.
Este acum şi zâmbesc,
Doresc, visez, iubesc,
Un prinţ fără cal,
Dar are motan,
Plete brunete, râs diafan, degete fine,
Talent literar, dorinţă nebună de a mă plimba,
Cu el, peste el, alături de el, împreună cu el.
Eu îl aştept, şi sper şi iar sper,
Să fie cu mine,
În nopţile străine,
Să mă ţină în braţe,
Să fim împreună,
Un Soare şi-o Lună.
Poveste şi basm,
Prinş şi prinţesă,
Alfa şi Omega,
Ying şi Yang,
Noi doi şi lumea…

Umbrela

Poezie dedicată fetei frumoase, ce azi şi-a cumpărat umbrelă serioasă!
Norii s-au supărat ca măgarul pe sat.
Se tot strâmbă, se umflă, se agită,
Se ciocnesc, se iau la trântă,
Şi toarnă picătură după picătură,
Aşa, numai ca să ne facă în ciudă.
Oraşul e plin de umbrele,
Semeţe, triste, voioase, curioase,
Culori mii şi mii, vechi şi fistichii.
- Domnişoară, vă plouă. Nu doriţi o umbrelă?
- Nu, mulţumesc, prefer gluga.
- Poate răciţi!
- Bine, aş dori o umbrela serioasă.
- Cum adică?
- Cu spiţe puternice şi colorate,
Cu pânză monocromatică,
Să fie şi baston şi prietenă,
Dor şi visare, munte şi mare,
Soare şi vânt, surâs şi uitare,
Clipe şi zâmbete, furtuni şi agate…
- Găsim, dragă domnişoară, o umbrelă aparte!

sâmbătă, februarie 27

Călătoria


Un drum serpuieste spre dreapta.
Pasii mei ma poarta intr-acolo. Nu vad nimic la orizont.
Doar cerul azuriu si soarele ca o portocala coapta.
Mi s-a spus ca la capatul drumului voi gasi norocul.
Nu stiu cum arata, nu stiu la ce sa ma astept.
Daca l-am intalnit si nu am realizat?
Nu mi s-a spus cat trebuie sa merg.
Ce inseamna capat de drum?
Drumurile se sfarsesc?
Unde?
Ma opresc, caci am obosit.
Tin coatele pe genunchi si privesc in zare.
Observ norocul…
Este un copac verde, cu ramuri mari, coroana bogata,
Trunchi gros si radacini puternice.
Fiecare om care il vede, realizeaza ca a fost prezent,
Cel putin o data in viata lui…
Zambesc, respir, multumesc pentru calatorie,
Si pornesc spre punctul de unde am plecat,
Acum cu o alta viziune…

vineri, februarie 26

Viata sa fie...




Viata mea este foarte agitata in ultima perioada. Ma simt ca si cum m-as fi dat intr-o masinarie din parcurile de distractii, am coborat si sunt ametita. Simt nevoia sa ma asez, sa respir si sa imi pun ordine in ganduri. Parca as avea de un pieptan sa le deslusesc.
Viata mea este ca o solutie de facut baloane, care a fost agitata si are mii de bule colorate si vesele.
Viata mea este frumoasa acum, pentru ca vreau sa vad doar lucrurile minunate, vreau sa fac lucruri placute si stiu ca totul depinde de mine.
E greu – pentru ca m-am obisnuit prost – sa nu mai astept atentie de la X sau de la Y, dar exact cand nu mai sper, primesc inzecit de la oameni nou aparuti in viata mea.
Viata este surprinzatoare! Cine stie ce surprize si impliniri imi mai dospeste acum!
Viata mea este ca un balon de calatorie, viu colorat si nerabdator sa ma duca acolo unde trebuie sa ajunga, la intalnirea cu oamenii care au nevoie de mine sau am nevoie de ei!

joi, februarie 25

Prinţul meu



Pornind de la horoscopul de ieri, care m-a amuzat copios, am decis să scriu câteva cuvinte despre “prinţul” din viaţa mea. Da, există. Şi are regat. Bineînţeles că nu în apropierea regatului meu, ar fi fost prea plictisitoare povestea, să sară gardul şi să ne vedem. Nuuu, regatul său este peste văi şi munţi, departe, acolo sus. Castelul său este înconjurat de munţi, păduri şi ape. Peisajul e mirific. Trebuie să se lupte cu zmei şi balauri pentru a ajunge la mine, care îl aştept la fereastră, cu inima împietrită de emoţie.
Prinţul e înalt, chipeş, cu ochi frumoşi, iar râsul său este o adevărată terapie pentru mine. Nu a studiat la Sorbona sau la Bordeaux , dar are maniere şi scrie atât de frumos. (m-a ajutat să corectez şi să finalizez o poveste).
Ca orice prinţ care se respectă, îşi doreşte moştenitori.
Cred ca acestea sunt punctele lui forte (pe care le pot spune “public” despre el).
E PRINŢUL CE MI-A FURAT INIMA! O declar pierdută...

Horoscopul meu de azi

Primesc zilnic un horoscop personalizat: numele meu, data mea de nastere, deci e al meu. Clar!
Zilele trecute, un domn imi scria ceva de genul:"un print isi va lega calul in fata scolii, iar tu te vei uita de la fereastra cancelariei..." etc. Am zambit.
Azi, horoscopul imi spune asa:
"Horoscop personalizat de astazi pentru tine Claudia Lizica - 5 Mai
Surprize amoroase Ai destul timp azi sa meditezi si sa visezi cu ochii deschisi, ceea ce e destul de nou pentru tine, avand in vedere ca esti pragmatica prin definitie si ocupata mai tot timpul... Totusi, daca visezi la vreun print care tocmai ti-a furat inima, fii atenta!
S-ar putea ca sa fie adevarat si sa te astepte o poveste incredibila, chiar de sarbatori!
Bani: foarte bine
Sanatate: bine
Dragoste: foarte bine "
Ha ha ha...

Mărţişorul


Pierdusem dorinta si placerea de a purta Martisor. Nu stiu, poate unde piata era invidata de kitsch-uri. Habar nu am care a fost motivul real. Stiu ca pentru baieti e ceva costisitor si fug cat pot de aceasta sarbatoare. Si-a pierdut oarecum din parfum, din farmec. Pacat. Si, tocmai de aceea, fac o calatorie in interiorul meu, sa imi gasesc dorul de a purta Martisor, la pieptul meu cu dor.

Clasa I… un baiat dragut, care locuia la internatul din curtea scolii… mi-a daruit cel mai frumos martisor... pentru ca, eram pentru el, FRUMOASA. A insemnat mult pentru mine. Acel Martisor il am si acum.
Apoi, peste ani, eram o domnisoara draguta, am primit o felicitare facuta manual cu textul: “Din alb de nea nevinovat/ Din rosul dragostei curat/ Iti impletesc un Martisor/ Sa-l porti la pieptul tau cu dor.” Mi-a placut.
….
Imi plac lucrurile simple, finute, cu bun gust si muuult suflet.
Am o prietena care face martisoare. Am descoperit oameni talentati care fac lucruri minunate – handmade. Promit sa ma intorc la frumos… sa-l vad, sa-l traiesc din plin. Imi plac cosarii, trifoiul cu patru foi si potcoavele.
Anul acesta, voi pune in practica povestea Martisorului, care spunea cam asa: “firul de Martisor va fi purtat la mana o luna de zile, iar in ultima zi a lui martie, va fi rupt de un baiat. Acel baiat te va iubi.” Da, e copilaresc, stiu, dar vreau sa ma joc, sa ma intorc la basm si la traditie.
Domnilor dragi, nu va impacientati, Martisorul trebuie sa fie simplu, simbolic, si nu foarte costisitor. Daca este venit din inima, cu multa daruire valoreaza mai mult decat o bijuterie. Un vers, cu un fir de Martisor pentru fetele romantic face mai mult decat un parfum Cacharel.
Acum, va las. Pornesc spre Targul de Martisor de la Muzeul Taranului Roman. (25-28 februarie).

miercuri, februarie 24

Plecare

Cerul e viu colorat… purpuriu cu vene albastre.
Plec. Incotro? Nu stiu si nici nu conteaza.
De ce plec?
Ca sa nu stau. Sa cunosc lumea si cerul si divinul.
Pasarile ma insotesc cu trilul lor.
Gandurile sunt departe, dar le zaresc. Au un contur bine definit.
Strazile sunt povarnite si sufletul zabrelit.
Inchisoare pentru iubirea mea construiesc.
Sa fie mereu cu mine, in inima, in piele, in minte.
Mirosul asfaltului incins ma trezeste la realitate.
Traversez aleea si intru in parc.
Caut leaganul in care ne-am balansat impreuna atunci, la inceput.
Nu-l gasesc. Ma invart pana ametesc.
Ma asez pe trotuar si imi tin genunchii stransi la piept.
Mi-e dor de mine, de noi.
Incerc sa-mi amintesc privirea lui, miscarea lenta a genelor lungi.
Nu reusesc… Lacrimi sarate si ovale strabat irisul caprui,
Aluneca pe obraz si sapa drum spre barbie, apoi spre piept.
Il cauta pe el… dar inima nu mai e acolo. E gol.
Un gol cat marimea pumnului drept.
Sunt o femeie plecata si fara inima.

La circ


Mingea este în arena.
Animalele jonglează.
Saltimbacii sunt pe trambulină.
Încă un salt miraculos pentru publicul adunat.
Un spectacol de circ… atât mai voiam să-i ofer.
Atat îşi mai dorea şi el.
Dar… totul s-a transformat în praf de stele.
Fiecare s-a făcut nevăzut.
Un singur sărut aş mai fi vrut.
Dar… nu s-a mai putut.
Încă un salt, şi-un număr de dresaj…
Şi-o amintire, şi o privire în trecut.
Dar… nu s-a mai putut.


marți, februarie 23

O altă lume

Zbor printre stele şi e atât de rece.
Visele dispar, gândurile se evaporă.
Ating Luna şi dorul îmi trece.
Lumina mă orbeşte,
Sufletul mi-e gol,
Iar Pământul e departe,
Atât de departe.
Să mă mai întorc?
La cine, la ce şi de ce?
Pun mâinile sub cap şi adorm.
Număr fire de nisip
Zâmbesc la umbra Lunii
Şi zâmbetul îmi pare enorm,
Montruos şi hidos.
Totul e alb…
În jur şi-mprejur,
Divin şi pur,
Respir… şi suspin… şi îndur.

Somnul


Somnul pierde teren in fata oboselii. Nu isi mai gaseste traseul spre mintea oammenilor, nu isi mai poate lua linistit perna si sticluta de parfum imbietor. Oboseala ii pune piedici, ii ascunde totul, ii joaca feste.
In copilarie somnul era vesel si pufos si lin si mirosea a iasomie si vanilie. Copiii il asteapta pentru a patrunde in lumea magica a povestilor, pentru a calatori pe nori, oriunde si peste tot, penru a intalni zmei si Ilene Cosanzene, animale cu puteri magice.
Pentru indragostiti, somnul e bun prieten, sa stea cat mai mult – in vis sau chiar dormind – in bratele persoanei dragi.
Cu timpul, in viata somnului apare oboseala, rea si invidioasa. Ii acapareaza teritoriul si obiectele (perne, parfum imbietor). Oboseala strange inima ca intr-o menghina si da dureri insuportabile oamenilor. Acestia ajung la medic intr-un final, si le este recomandat somnul. Oamenii se aseaza in pat si vor sa primeasca somnul in bratele si viata lor. Oboseala il prinde si il tortureaza, il face sa isi piarda echilibrul si sa uite ca trebuie sa ajunga la oameni, sa ii ajute.
Traim intr-o lume obosita si trista si nervoasa. Ar fi momentul sa ne unim fortele si sa alungam oboseala. Sa avem mai multa grija de noi, de corpul si sufletul nostru.
Acest post a fost scris in urma aflarii vestii ca un prieten, la numai 30 de ani, a cazut pe strada, rapus de oboseala.

luni, februarie 22

Concurs Peter Pan



Sunt un copil mare sau un om mare cu suflet de copil. Mi-e dor de joaca, deoarece nu m-am jucat suficient. Am alergat, am jucat leapsa pe ouate si cocotate, am sarit coarda, sotronul si elasticul, am ales “Flori, fete, filme sau baieti”, am vanat rate si vanatori, am jucat badminton si cu toate acestea, am un dor nebun de joaca. Oamenii mari sunt prea seriosi, asa ca, imi doresc sa am copilul meu si sa il invat sa se joace cu sufletul, sa ii rada ochii, sa ii sclipeasca irisul de bucuria jocului.
Mai evadez cand si cand in lumea copiilor, scriind povesti. Cel mai usor mi-ar fi daca, Dumnezeu mi-ar ascultat rugaciunile si mi-ar darui propriul meu copil. L-as invata “Catelus cu parul cret” si “Ingerasul”, am citi povesti cu Feti Frumosi si Ilene Cosanzene, apoi, treptat-treptat, ne-am juca de ne-ar sfarai calcaiele.
Ce mi-as invata copilul? In primul si in primul rand sa zambeasca, sa rada cu pofta pentru a rasari soarele. Mi-as invata copilul sa daruiasca imbratisari si zambete, si i-as spune ca nu trebuie sa astepte nimic in schimbul lor. Mi-as invata copilul sa iubeasca jucariile, caci si ele au suflet. As scrie povesti spuse si imaginate de copilul meu. As merge cu pruncul meu in natura si am cauta insecte si le-am analiza cu lupa, l-as face sa iubeasca natura. I-as arata norii si l-as lua intr-o calatorie cu un nor pe deasupra norilor. Am face cercei din cirese coapte si margele din seminte de mar.
Cand eram mica, mi s-a spus ca “daca toate mustele ar face miere, aceasta ar fi pretutindeni”. Am inteles ca fiecare om si fiinta are rolul sau aici pe Pamant, fiecare stie sa faca ceva foarte, foarte bine, fiecare merita sa fie apreciat. Nu trebuie sa ne dorim sa fim ca altii, ci este suficient sa fim buni si harnici si priceputi in ceea ce facem.
Da, imi voi invata copilul sa fie UNIC si bun si vesel si jucaus si intelegator si sa pretuiasca viata, fiecare clipa traita, sa aprecieze fiecare om intalnit, fiecare floare si pasare in zbor!

Despre meserii...


Azi scriu despre meseriile ce mi-au placut.
Nu, nu am vrut sa fiu nici doctorita, nici stewardesa, nici politista. Am vrut sa fiu invatatoare – sa trag baietii de perciuni – sa invat copiii sa scrie si sa citeasca. Credeam pe atunci ca e util. Am devenit profesoara. Baietii nu i-am tras nicodata de perciuni – nu stiu daca nu se mai poarta sau nu am avut curaj -, dar am urecheat cativa, sa fiu sincera. Multi, imi spuneau ca am simt ironic si pot lucra in presa. Mi-ar fi placut, dar, ma uit inspaimantata ca sunt atatia jurnalisti scoliti, care nu mai au locuri de munca, ce sa caut eu acolo, mot, ca cireasa pe tort. Nu, mai bine in satul meu fruntas, decat la oras, codas. Imi vad de educatia pe care imi doresc sa o las mostenire elevilor mei frumosi, cu ochi mari si sinceri si cuminti. Mi-a placut o placut o perioada, sa lucrez la o editura, sa scriu multe pentru copii si oameni mari, lumea sa citeasca si sa se veseleasca, sa fie mai buna si mai darnica (in zambete, imbratisari si sarutari). Am inteles ca, pot face asta ramanand la scoala. In pauza pot nota o idee, ba chiar pot induce placerea de a scrie si copiilor (ceea ce aplic déjà).
In ultima vreme, cand ma pun in pat sa dorm, atunci gandurile, cuvintele se invalmasesc si vor sa fie puse in propozitii si versuri si povesti. Parca inebunesc… iar eu visez, visez atatea si imi place, si ma trezesc tot mai obosita si abramburita, si nu mai stiu ce e vis ce e realitate. Care e printul meu care e al prietenelor, dovleacul e dovleac sau caleasca, pantoful de lac sau de cristal, Cenusareasa este prietena mea sau nu…
Am inteles ca… gata, o data pentru totdeauna voi da educatie… cum pot, cui pot, si voi scrie... povesti si poezii (desi nu prea imi iese)… romane psihologice (cica piata cere), si voi iubi… copii si oameni mari, si voi zambi (ce meserie frumoasa ar fi: zambitor, impart zambete si bucurii) si voi creste copii si ma voi juca cu ei… si ii voi face frumosi, atat de frumosi incat sa radieze frumusetea in jurul lor.

duminică, februarie 21

Leapsa despre bloggerit


Azi, duminica, sunt asa cum e baiatul din poza: deasupra norilor, privind de sus la ce trebuie sa fac. Stiu ca vreau sa la ceva urme frumoase in spatele meu, asemenea unui avion, dar care vreau sa dainuie. In ultima perioada, viata mea este atat de agitata, incat mi-e greu sa ma asez, si sa imi pun ordine in ganduri. Asta imi aminteste de zicala: "Ai grija ce iti doresti, ca se poate indeplini". Acum o saptamana eram suparata ca am fost uitata parca de oameni, apoi a inceput o avalansa de solicitari. Nu regret, doar ca am obosit si nu imi place sa nu fac fata.

Am primit o leapsa de la Fly2sky. Cum sunt destul de obosita, desi am dormit muuuuuult, cum nu am mai facut-o demult, incerc sa fiu coerenta si sa raspund. Sincer, nu stiu cat de frumos voi reusi sa imbin cuvintele.

Cât din viata personală expui scriind un blog?

Acest blog, parca e facut special sa exprime suferinta din viata mea. A fost creat sa imi aline sufletul dupa o despartire, iar de atunci tot scriu lucruri destul de triste. Rar cunoaste veselia si bucuria, dar le traieste la intensitate maxima cand se intampla asta. Este un blog personal, asa ca, are mult din mine, din sufletul meu din oamenii din viata mea, are viata. Asta pot spune sigur. Ar trebui sa creez altul in momentul in care ma voi indragosti nebuneste... pentru a fi cu noroc. Ha ha ha.

Cu ce îti dăunează blogul?

Blogul este parte din mine, simt nevoia sa il primenesc permanent, sa fiu alaturi de el zilnic, deci, sunt dependenta de el. Imi fura timp pretios. Sau poate nu... oricum ar fi momente cand stau eu cu mine si gandurile mele.

Cu ce te ajută blogul?

Ma ajuta sa ma eliberez de emotii, stres, lucruri urate, bucurii. Am si jurnal, dar simt nevoia sa impartasesc cu lumea trairile mele, cred ca am nevoie de atentie, cred ca am mare nevoie de incurajare.

Ce reactii permiti?

Permit reactiile sincere, exprimate intr-un limbaj decent. Am avut parte si de lucruri mai putin placute, dar s-au rezolvat.

Care ti-e rutina de blogger?

Deschid blogul, citesc noutatile de pe blogurile pe care le urmaresc, apoi impartasesc trairile.

sâmbătă, februarie 20

Călătorie... în jurul meu

Vreau să călătoresc. Nu ştiu încotro, dar sunt nevoită să pornesc la drum. Plec în călătoria vieţii mele, alături de sufletul meu. Dau să mă încalţ, dar cizmele nu vor cu niciun chip să mă lase să intru in ele. Se contorsionează la maxim, aşa că, renunţ. Adidaşii sar sprinteni din raft şi se oferă să mă însoţească. Dragii de ei, nici nu ştiu ce îi aşteaptă.
Primăvara a învins în lupta cu iarna. Soarele a topit şi ultima pată de zăpadă, plictisită şi deprimată.
Şi merg cu gândurile departe, cu harta sufletului în palmă, cu el şi ea şi ei şi ele în mintea mea, cu zâmbetul pe buze şi buzele rujate. De braţ, mă ţine invizibilă, soarta. Îi mai trag câte un ghiont din când în când. Nu o plac, nu cred în ea. Norocul mă invită la un dans. Accept... chiar dacă nu ştiu paşii, sunt dispusă să învăţ.
Ajung în vârful degetului mic de la mâna dreaptă. Îl gâdil şi strănută, iar nasul râde ţinându-se de nări. Urechile se acoperă cu pavilioanele, pentru că este prea multă gălăgie, iar neuronii sunt obosiţi. Buricul îşi face un masaj de relaxare şi coboară spre oasele coxale. Bicepsul şi tricepsul se contractă, se relaxează, se contractă... iau o pauză, au adormit. Păşesc încet spre coapse, ajung la rotulă care e tristă şi bandajată - tocmai ce am căzut pe gheaţă şi este plină de contuzii. Călcâiul lui Ahile îmi face semn să trec şi pe la el. Vrea să-mi arate urma elasticului puternic, ce l-a marcat vizibil.
Îmi însoţesc urma, aşternută la vârful picioarelor mele, care se lungesc din ce în ce mai mult... şi mai mult... par un uriaş.
Călătorie plăcută în continuare...

vineri, februarie 19

... despre curs


E atractiv, interesant, haios. Exercitiile sunt captivante si amuzante. Colegii sunt draguti si cocheteaza cu scrisul.

Am invatat azi ca, important este exercitiul. Sa scrii. Zilnic, sa scrii macar o propozitie sau cat simti, apoi sa filtrezi. Scriitura este povestea ta, expresia ta, eul tau - care este imens. Daca scrii un roman care are 30 de personaje, in fiecare din ele este putin din tine. Prin scris te redescoperi si te uimesti pe tine insati/insuti.

Lumea este mica! Saptamana viitoare va veni ca invitat de onoare, poetul Octavian Soviany, profesor de limba si literatura la scoala generala unde am invatat (ce mandra sunt :P, acum in post, rusine sa-mi fie - ha ha ha), acum profesor doctor, la un colegiu national din Bucuresti.

Am sa va tin la curent cu acest proces creativ din aceasta perioada a vietii mele.

Cele bune sa se adune pe la casele voastre, prin buzunare si suflete! Ingerii sa va vegheze pasii, pe o carare cum este cea di fotografie... spre frumos, bun, curat, bucurie!

Curs de scriere

Azi incep un curs de scriere creativa. Se desfasoara la Fundatia Calea Victoriei. Incepe o noua serie din martie, asa ca, pentru cei interesati dau linkul aici.
Ca sa fie toate bune si frumoase, am primit si o agenda. Nimic nu e intamplator.
Zi senina si imbratisari in culorile curcubeului!

Povestea Ralucăi (V)


„Ce dor îmi e de sora mea, de prieteni, de locuri şi de mama, de răsfăţul ei. Nu mă pot întoarce acasă înfrântă, doar sunt o femeie puternică, ce mama naibii”.
Raluca închise fereastra cu putere, parcă vrând să-şi demosntreze că este puternică, aprinse un beţişor parfumat, îşi luă jurnalul - primit de la Cristina, prietena ei, cu ocazia zilei de naştere – şi începu să aştearnă gânduri peste gânduri, şi doruri, şi vise, şi dezamăgiri, toate printre sunetele muzicii ce se auzea când mai tare, când mai încet, în funcţie de prezenţa protagonistei în realitate.
Într-un târziu îşi aminti că avea invitaţi în acea seară.
- Îmmm... ia să fac eu ceva bun. Să vedem ce am prin frigider... aha, am ce-mi trebuie pentru nişte clătite delicioase, aşa cum am învăţat să pregătesc de la unchiul meu favorit. Tanu, da, deci gătesc azi. Ha ha ha. Am să le umplu cu gem de gutui amestecat cu nuci pisate, reţeta mamei. Off, ce dor îmi e de ea.
În mişcări de salsa şi de samba, clătitele se înmulţeau pe platou, umplutura era pregătită, aşa că, Raluca a considerat că merită un duş energizant.
- Plan îndeplinit!exclamă raluca ieşind din duş, îmbrăcată în halatul de baie, albastru, cadou de la sora ei. Ce bine este Tanu... nu vrei şi tu unul? Ha ha ha... ştiu că nu îţi place, dar săptămâna viitoare nu mai scapi. Eşti jegos! Off, de ce nu-mi spui că am uitat să citesc poveştile de care mi-a vorbit Sânziana de dimineaţă!? Motan uituc ce eşti! Hai să citim...
Îşi deschise laptopul, îl postă pe Tanu lângă ea, îi îngheţaseră puţin picioarele, şi tastă numele, apoi parola pentru a verifica mailul. O puzderie de mesaje, care mai de care mai importante şi mai interesante, aşteptau să fie citite. Dar ea, era hotărâtă să lectureze poveşti, simţea nevoia să evadeze din lumea asta egoistă, haină, tristă, invidioasă... A reperat titlul: „Poveşti pentru o stare de bine şi zâmbet la purtător”, a dat click, l-a salvat pe desktop şi a început lectura, cu voce tare, să le simtă mai bine.
- Oauu.. minunat... cât curaj... ce bine e să fii copil...
Exclamaţii ce se iveau pe parcursul lecturii, timp în care ochii Ralucăi sclipeau de bucurie, iar colţurile gurii îşi modificau poziţia, dând o mimică uşor de descifrat. Ajunsă la final, cărticica de poveşti a fost apreciată şi Raluca era convinsă că va avea succes, iar autoarea nu trebuie să se oprească aici. De abia aştepta să afle detalii de la Sânziana. Nu termină de gândit, că se auzi suneria.
- Imediat, spuse prompt Raluca, care dintr-o mişcare a fost la uşă.
- Da’ ce bine miroase aici. Se pare că am nimerit la fix, îmi e o foame de lup, chiar voiam să aduc o pizza, dar m-am gândit la fierea ta „cochetă” şi mi-am continuat drumul, rosti Sânziana. Să ştii că nu am avut răbdarea necesară să aleg un puzzle prea complex. Sper să te mulţumească acesta, şi îi întinse o cutie.
- Eşti cam speriată de pretenţiile mele, observ, zâmbi Raluca şi îşi îmbrăţişă prietena.
Descrierea Sânzianei, în câteva cuvinte, ar suna cam aşa: „Femeie de 30 ani, frumoasă, cochetă, stăpână pe ea, orfană de la 19 ani (părinţii au decedat într-un accident de avion), ambiţioasă, sinceră, prietenă devotată, pasionată de cărţi biografice şi reviste pentru femei. Ochi verzi, brunetă, păr lung, poartă ochelari, 170 m, 52 kg.”
Fetele au mâncat clătite, au băut vin fiert cu scorţişoară, au pus la cale interviul cu scriitoarea poveştilor care le fascinase şi au vorbit vrute şi nevrute, planuri, amintiri, iubiri şi doruri. Când soarele le bătea uşor în geam, au realizat că sunt obosite şi ar fi timpul să se odihnească puţin. Privind-o pe Sânziana ce liniştită doarme, Raluca gândea: „Mulţumesc Doamne că îmi scoţi în cale oameni buni!”

joi, februarie 18

Povestea Ralucăi (IV)


Ceasul indica deja orele 10.45, iar Raluca nu avea de gând să se trezească. Nu mai lenevise de mult în voie, şi se pare că organismul avea nevoie de odihnă şi răsfăţ. Tanu se gudura pe lângă ea, dar nu îi acorda atenţie. Într-un final a sunat telefonul insistent, a deschis un ochi, s-a uitat la ecran, a văzut „job”, l-a pus deoparte ţi s-a întors pe partea cealaltă. După cinci minute, s-a întins pentru a-şi îndrepta oasele, a zâmbit amintindu-şi cum îi spunea mama când o vedea că se întindea: „creşti mamă, creşti!” Poate azi îşi va face timp să o sune, să vadă ce mai face, nu mai vorbiseră de două zile. Ce întorsătură poate lua viaţa! Acasă fiind, mama voia să o ştie mereu în siguranţă, o verifica mereu telefonic, să o întrebe când ajunge, să nu care cumva să păţească ceva. Acum, distanţa dintre ele, a determinat-o pe mama sa să aibă încredere în fiica ei, să o considere o femeie pe picioarele sale. Doar plecase ca director adjunct la redacţia unei reviste pentru femei, „Femeia, cariera şi familia”, departe, în Timişoara.
Raluca luă telefonul aruncat pe covaruşul bej, de lângă pat şi sună.
- Ah, ce bine că ai sunat! Aveam nevoie urgentă de sfatul tău. Am găsit un subiect interesant şi am vrea să facem un interviu cu acea persoană.
La telefon, nu era nimeni altcineva decât Sânziana, prietena Ralucăi, colegă de facultate şi culmea, mai nou şi de servici.
- Scuză-mă, am uitat să te întreb cum te simţi. După voce pari mai bine, într-o oarecare măsură, spuse Sânziana, strângând din dinţi, ca nu care cumva să îi scape vreo răutate.
- Da, mă simt mai bine, mulţumesc. Te aştept diseară pe la mine, la o mică şuetă, un puzzle – pe care îl vei aduce tu – şi un vin fiert cu scorţişoară. Nu accept refuz. Şi acum, trecând la afaceri, despre ce subiect este vorba? întrebă Raluca, schimbând tonul.
- O profesoară tinerică, drăguţă foc, care a scris poveşti pentru copii. Ni le-a trimis şi nouă, ne-au fascinat, şi ma gândeam că ar fi un subiect plăcut, tocmai bun pentru perioada asta de iarnă, de stat la gura sobei şi de citit poveşti, afirmă, entuziasmată Sânziana.
- Da, cred că e o idee bine venită. Trimite-mi şi mie poveştile, să le citesc acum, în compania unei cafele cu lapte. Spor la treabă, şi nu uita de diseară şi de puzzle.
- Nu uit, nu sunt eu cea care suferă din dragoste rănită... după un dobitoc, mormăi destul de încet Sânziana.
- Bine, bine, mulţumesc, zise repede Raluca şi închise!
Deschise fereastra şi trase în piept o gură de aer rece şi proaspăt de iarnă. Privi cu ochi rugători spre cer, a zăbovit astfel câteva minute, apoi, parcă încărcată cu energie, merse spre CD player, a pus un CD cu muzică ritmată şi s-a apucat de curăţenie.
- Gata, Tanu, azi aruncăm tristeţea, monotonia, praful şi trecutul din viaţa noastră. Ne bucurăm de prieteni, cer senin, flori, cărţi, muzică, libertate şi tot ce ne apare în cale. Am zis, deci am zis şi aşa facem, accentuă cuvintele Raluca râzând cu poftă.
Motanul se uita mirat la ea, stând speriat într-un colţ al camerei, căci îi era teamă de aspirator.
Starea Ralucăi se îmbunătăţise considerabil în urma lecturii şi răsfăţului aplicat cu o seară în urmă. După ce termină curăţenia, îşi aminti şi o sună pe mama sa. I se făcuse dor, căci trecuseră două luni de la Crăciun, când fusese acasă şi o îmbrăţişase pe săturate.
- Sărut mâna mama, ce faci? spuse Raluca încet, cu emoţie în glas. Aşa de mult îşi dorea să o ţină în braţe, iar mama să o încurajeze. Dintr-o dată se simţi atât de singură, departe, pierdută printre străini. „Ce o fi fost în mintea mea când am acceptat această slujbă?”
- Bine, fata mea dragă, pe acasă, ştii tu, diverse... dat zăpada, una alta prin casă, pe la bucătărie, am intrat puţin şi în maşina de cusut. Îmi fac de lucru. Tu eşti bine?
- Da, mama, bineînţeles, nu-ţi face griji. Mi-am luat o zi liberă, am decis că e cazul să fac curăţenie la modul serios, ştii că programul de lucru e infernal, inclusiv sâmbăta, poate şi duminica uneori, încât nu mai am timp, şi nici puterea sau cheful necesar pentru a face tot ce vreau aici. Aseară am lenevit, am citit în cada cu spumă, am ascultat muzică, iar azi am dormit până la 11 aproape. Nu am mai făcut de mult asta, mărturisi Raluca isprăvile ei.
- Când te mai văd?, se auzi vocea plină de dor şi dragoste a mamei.
- Mami, sper ca de Mărţişor să mă ai la pieptul tău, răspunse Raluca, zâmbind, ştergându-şi repede o lacrimă apărută ca din senin.
- De-abia aştept, să îmi spui din timp ce vrei să îţi pregătesc.
- Sigur mama, nu uita nicio clipă că te iubesc, da? murmură Raluca, îi trimise pupici şi apăsă tasta roşie de închidere a convorbirii. Lacrimi de dor au curs pe obrajii fetei, care se îndreptă spre fereastră şi privi în direcţia în care credea ea că este ACASĂ.

miercuri, februarie 17

Ganduri hai hui


Iarna tot mai insuportabila. In cancelarie, imi spune o colega ca a alunecat chiar la coltul scolii. Imi pare rau, o intreb daca a patit sau o doare ceva. Zambesc usor, amintindu-mi de o prietena care imi povestea ca, atunci cand cazi e semn ca te mariti in acel an sau la scurt timp ( in cazul ei asa a fost). Nu e cazul colegei despre care scriam. Nu am mai cazut de ani buni pe gheata. Chiar am fost sfatuita de curand sa nu mai fiu asa tantoasa, sa ma impiedic. Ha ha ha.
Toate bune si frumoase. Am terminat o parte din ore, asa ca pornesc spre casa pentru o refacere nervoasa. Pe drum, o tipa draguta si cocheta nu avea loc pe aleea formata pe trotuar (e o mizerie infernala in Bucurestiul asta; efectiv te deprima) si m-a impins. Strang din dinti, imi pastrez echilibrul si continui.
Mai aveam atat de putin si ajungeam acasa, cand, cu gandurile hai hui, ma vad pe jos, cu genunchii plini de noroi si podul mainii stangi indurerat. Scot un “Auuu” sters, asa, ca pentru mine, ma ridic, ma scutur (ca o fetita cuminte ce nu vrea sa ia bataie ca si-a murdarit hainele) si imi vad de drum.
Dupa cum observati, am ajuns acasa, va povestesc, inca ma dor genunchii si podul palmei stangi, dar zambesc si astept sa ma marit. Ha ha ha. Fac haz de necaz… caci necazul e mare.
Bucuriile zilei de azi, pana la aceasta ora:
- Faptul ca povestile (seria a doua) au succes (ma bucur pentru ele);
- O fata din Cluj mi-a scris ca vrea sa colaboram impreuna la “nasterea” povestilor;
- Am primit invitatie la teatru de la o buna prietena, care stie ca imi place mirosul de pudra de la machiajul actorilor;
- Un domn m-a oprit sa-mi spuna ca sunt frumoasa (nu-l credeti, nu sunt; dar, “nu-i frumos ce-mi place mie…” era o vorba; daca asa m-a vazut, nu puteam sa-l contrazic; am multumit si mi-am vazut de drum).
Zile senine si speranta si zambet si frumos in jurul vostru sa fie! Si.... ATENTIE: GANDURILE SUNT INTERCEPTATE!

marți, februarie 16

El... un trecut


Pozele fostei nu-i dau pace. Nu le-a văzut de fapt, dar numele lui şi al ei pe acel folder, ţinut special parcă în văzul ei, pe desktop, o dureau. (Ce suflet poţi avea să faci asta unei femei care este în viaţa ta, te place sau nu, dar e acolo şi te răsfaţă, mai mult decât meriţi uneori?). Retina le percepea până în străfundul ultimului strat de celule nervoase.
-Ai iubit-o? întreabă ea, cu sufletul mic mic de tot.
- Da, mi-a plăcut, răspunde el, oarecum mândru.
- La mine ţii? (ce o fi fost în mintea ei să întrebe asta?)
- Da, spune el sictirit, privind în gol.
- Cât, pe o scală de la 1 la 10?
- Hai să alegem o altă unitate de măsură.
- Ok, alege.
- Forme geometrice, de exemplu.
- Bine, spuse ea.
- Cât un triunghi isoscel, zise el.
- Ciudat... şopti ea cu vocea tremurând, inima zdrobită şi picioarele moi, ca şi cum i s-ar fi topit oasele.
Până când oare va mai accepta ea să fie bătaie de joc? De ce se poartă astfel cu ea? Toate se vor aşeza mai devreme sau mai târziu şi vor intra pe făgaşul lor normal.
Voi cât credeţi că înseamnă o iubire de un triughi isoscel? El cât o fi fost iubit?

Oare ea va primi vreodată explicaţii? Cu siguranţă nu! Ar fi bine să îşi ia gândul... Totul a fost un trecut. Poate de data asta, ea a învăţat că merită altceva, merită pe cineva lângă ea... nu o fantomă ce vine dintr-un trecut de vis!

Poveşti


Plimbându-mă prin librărie - ador mirosul de cărţi şi foşnetul paginilor - am găsit o carte intitulată "365 de poveşti". Specială, frumoasă, veselă, colorată, ce conţine câte o poveste scurtă pentru fiecare zi.
Am decis ca, din momentul în care voi rămâne însărcinată, până la naşterea pruncului, să-i scriu, zilnic o poveste. Astfel, la naştere, să aibe cartea lui... titlul va fi: "Suflet de copil."
Până atunci, am încălecat pe-un nor, şi am plecat la somn, uşor...
Vise plăcute, îngerii să vă sărute...

luni, februarie 15

Lacrimi


Seara de luni,liniste, pace,nimic nefiresc. Un telefon imi produce o stare de rau. Amintiri grele ce ma lovesc sa iasa din ascunzis. Amintiri ce imi starnesc lacrimi. Le iau si le innod si fac un fular. Atat de mult am plans? Nu am mai plans de ceva vreme se pare. Poate lacrimile imi vor spala sufletul de amagiri si dor nebun, de neliniste si neincredere, de teama si oboseala. In ultima perioada am daruit mult, nu am primit nimic... sau poate nu la acelasi nivel energetic, si ma simt goala, epuizata, ca o carpa stoarsa bine de tot.
Picaturile de ploaie, fulgii de nea imi fac in ciuda. Stiu ca nu ii plac si ma chinuiesc enorm. Vreau primavara, vreau sa renasc ca un ghiocel. Am nevoie de soare si lumina, de mangaieri si divin, de rugi ascultate, de greseli iertate, de regasirea puterii interioare, de mine.
Mi-e dor de copilarie... de lacrimile scurse pentru "El Zorab" sau "Singur pe lume".

Post party

Ieri, am fost la petrecere. Nu plecasem eu asa convinsa ca va fi bine pentru sufletul meu care nu prea stie pe unde se afla, dar stie sigur de ce are nevoie. Si ba cauta si nu gaseste, ba gaseste si e prea departe si se topeste de dor - dor de mangaiere - asa ca, nu prea e la locul lui.
Dar, surpriza... gazdele sunt oameni calzi, veseli, fericiti, minunati, ospitalieri, tineri, inventivi... nu stiu ce sa mai adaug. Sunt SPECIALI, ai ce invata de la ei!
Ce am facut? Am ascultat muzica de dragoste, hituri celebre. Am jucat doua jocuri (imi doream de mult sa ma joc si visul mi s-a indeplinit). Am mancat bunatati (peste cu sos de soia si patrunjel + un tort delicios si salata de fructe) si popcorn la film. Am vizionat "It's complicated" cu Meryl Strep si Alec Baldwin, o comedie romantica, usoara, dar care merita vazuta.
S-a organizat tombola si am castigat un magnet pentru frigider foarte dragut, vesel. Am primit o poezie de la gazda (fiecare invitat a avut o poezie cu dedicatie).
Pe plic scrie asa:"Pentru Claudia noastra deschidem o usa ca sa intre Cupidon" (Ha ha ha... sa nu ne ciocnim prea rau).
Bucurii ale dorului
Incerc sa prind din zbor o raza..
Sa ma-ncalzesc cu ea... mirat
Sa ne jucam, sa ne privim o ora
Sa-mi dea lumina... daca n-a uitat.
Si-apoi s-o las sa plece linistita
Sclipind in curcubeele color
Si ea plutind in colturi de planeta
Purta-va in culori din mine-un dor.
Si stiu, o vei avea si tu o data
Ea va dormi in palmele-ti usor
Si tu, vazand-o atat de colorata
Vei sti si vei simti cat mi-e de dor!"
(Liliana Munteanu - 7 iunie 2002)
A fost o experienta placuta, am cunoscut oameni... mi-am vandut cartile de povesti, care sper sa ii bucure si sa le placa.
Astept cu nerabdare fotografii!

duminică, februarie 14

Love party


14 februarie, ziua in care americanii celebreaza iubirea. Nu cred ca oamenii se iubesc azi mai mult ca in alte zile, nu cred in iubire de fapt. Am fugit cat am putut, nu am stiut sa iubesc, nu am spus niciodata "TE IUBESC".... nu, nu am iubit. Am facut o pasiune pentru cineva, poate da. Dar, nu am stiut ce inseamna iubirea pana acum. Oare voi sti? Sper sa cunosc acest sentiment.
Cu toate astea, am primit o invitatie la o petrecere dedicata acestei zile, Valentine's Day. Pentru ca sunt o persoana sociabila, imi place sa cunosc oameni, sa comunic, sa dansez si sa glumesc, am acceptat.
Scriu mesaje de iubire pentru invitati... si pornesc la drum, la intalnirea cu grasunul Cupidon.
Poate se vor face si fotografii si va arat ce si cum...
Iubiti-va asa cum stiti... frumos, curat si sincer, cu dor si respect, cu pasiune...
Iubiti-va pentru sufletele voastre si nu pentru chip...
Iubiti-va pentru totdeauna... construiti impreuna lacasuri de iubire...

sâmbătă, februarie 13

13 sa fie.... azi?

Suna telefonul.Off... e sambata, de ce trebuie sa ma trezesc? Dupa un indelung chin, imi amintesc ca trebuie sa ajung la supreveghere la olimpiada de matematica. Mai lenevesc vreo 10 minute, apoi ma rostologolesc din pat, dar am grija sa cad cu piciorul drept, mai ales ca azi e 13.
Ma imbrac dragut - caci si mie imi placeau profele cochete - si pornesc printre stropi de ploaie (ce or cauta astia la final de iarna? de ce nu isi asteapta randul?) reci si ciudosi, ce-mi biciuiesc cu asprime umbrela si umerii. Ajung rapid la scoala, elevii sunt deja veniti. Tipic romanesc, se cheama elevul la 8.30 si se incepe la 10 (nimic nu s-a schimbat de cand eram eu eleva). Draguti, zambareti, imi sunt dragi... imi cauta privirea parca au nevoie sa-i incurajez, sa le port noroc. Ma intreaba de zeci de ori daca pot scrie asa sau invers, nu stiu ce inseamna majuscule...
La plecare, un domn de vreo 60, mi-a tinut haina, dand exemplu unui coleg mai tanar cum sa ma "cucereasca". Am zambit... Mereu mi-am dorit un barbat romantic, cavaler, vesel ( sa stie sa spuna ce trebuie, cand trebuie), un barbat de moda veche pot spune. Am inteles, ca nu se mai fabrica de mult, asa ca, ma multumesc cu ce-mi ofera piata. Dar, fir-ar sa fie, nu ma pricep deloc la acest articol.
Ies la aer, soare si cald si miros de primavara. Zabovesc putin acasa, imi aleg o tinuta sport, primavarateca si pornesc la meditatie.... Elevul meu nu a invatat normal... sunt dezamagita si trista. Ma roaga sa nu ii spun mamei... Ok, de data asta.
Pe drum, trec pe langa o mamica care ii spunea pustiului ei de vreo 5 ani:"Mami, imi promiti ca, si cand vei merge la scoala vom fi prieteni? Si imi vei povesti orice... si vom citi aceleasi carti, si vom discuta despre ele...?" M-a impresionat... o relatie de prietenie intre mama si fiu. Asa de mult imi doresc si eu.

vineri, februarie 12

Activitatile mele culturale

Nu am mai scris de mult ce am vazut inultima perioada...
"Up in the air" ... cu George Clooney, un film slabut dupa parerea mea. Bine, bine, frumos George Clooney... genul macho si zambetul sau irezistebil. Un celibatar convins, este cucerit de o femeie frumoasa, de cariera, cu pasiuni comune... cand decide sa o viziteze in mod surprinzator, afla ca avea ofamilie minunata, pe care o respecta. I se implineste visul de a primi un card pentru depasirea numarului de mile zburate... dar il primeste intr-un moment in care nu-l mai binedispune.
Am vizionat doua piese de teatru, "Cum iubeste cealalta jumatate" - fiecare cuplu are pase proaste, dorinte de a incerca si altceva, la orice varsta. Intotdeauna unul iubeste mai mult decat altul.
Cealalta piesa este "Doamna noastra din Pascagoula" - fiecare are procentul sau de nebunie, de avaritie, dar o femeie, poate fi cu succes mama si sotie. Dragostea de mama este prezenta la orice varsta.
Un alt film vazyt "The lovely bones" - un film despre Rai, despre faptul ca totul se plateste in viata, ca moartea poate veni din senin... cand nici nu te astepti.
...
Ma gandesc la viata mea... privesc cat de mult gresesc... sunt constienta de asta, dar nu ma pot aduna sa fac ce e normal si bine pentru mine.

joi, februarie 11

Amintiri


Adun amintirile cu lopata, cu mătura şi făraşul, cu mâna sau cu pămătuful. Le sortez şi le aşez în sertare, pe care pun etichete: amintiri din şcoală, amintiri plăcute, amintiri triste, amintiri pe care le urăsc, chiar nu ştiu de ce nu le desfiinţez, amintiri ce-mi stârnesc hohote de râs, amintiri cu gust dulce, atât de dulce încât îmi ling buzele, amintiri amare, atît de amare de mi se şterpezesc dinţii şi îmi scărţâie neuronii ce vor să facă sinapse.
Uneori îmi vine să amestec toate amintirile să văd ce iese. Oare amintirile pătează? Ar fi cazul să folosesc înălbitor?
Îmi adun puterile, zâmbesc, trag aer în piept, ajunge la plămâni, simt că pot respira – uşurată -, iau sertarele, cu amintiri bune şi nebune, şi le urc în podul casei.
Fie ca timpul să le cearnă, luna şi stelele să aibă grijă de ele, să nu fie furate de monştrii. Sunt amintirile mele, cu bune şi rele!
Amintiri ce dor, amintiri ce mor,
Amintiri de vis, amintiri de nedescris,
Amintiri seci, amintiri reci…
Amintiri în fel şi chip… sau fără chip.

Cuvinte dragi...

Heeii!!
Uitarea si prietenia nu fac casa buna din cate stiu!
"Nu stiu altii cum sunt, dar mie" nu imi place sa ii sufoc pe cei care conteaza pentru mine, cateodata deranjaza si chiar ai nevoie sa fii doar tu cu tine, in general vorbind. Eu prefer sa le fiu alaturi cu orice ocazie, atunci cand au cu adevarat nevoie de cineva, alaturi de care sa rada (cazuri pe care le doresc din ce in ce mai dese), sa stea la povesti pur si simplu sau alte diferite chestii...
Asadar, daca nu vorbim prea des, asta nu inseamna ca nu esti prezenta in fiecare seara in rugaciunile mele si mereu la locul tau pe care l-ai ocupat undeva in sufletul meu.

Te imbratisez cu drag!
... Multumesc, Ady!
Toate vin cand am nevoie mai mult si mai mult de un prieten, care stie ce inseamna PRIETENIA (unii doar o promit, dar stiu sa faca magia de a disparea subit, fara cuvinte... fara ramas bun).

miercuri, februarie 10

Opriţi timpul! Stopaţi creşterea!

Ne grăbim şi nu ştiu de ce. Copii fiind, ne grăbim să devenim adulţi. Am făcut această greşeală, ştiu prea bine cum e. Îmi doream să fiu mare, să port tocuri, să port dres subţire şi să sa fiu cochetă. Îmi doream să cresc şi să fiu îndrăgostită. Voiam apoi să mă căsătoresc tânără, imediat după finalizarea facultăţii. O parte le-am realizat... altele sunt încă departe. Sau poate nu. Cine ştie de cine mă împiedic mâine. Ha ha ha.
Azi, priveam cu drag la elevii mei, care ard de nerădare să fie mari, adulţi, să aibe bani şi mai ales independenţă. Oricum sunt mult mai liberi decât eram noi... deşi, multi colegi de-ai mei stăteau cu cheia de gât, căci erau singuri. Eu, am fost o norocoasă... mama a stat acasă, să se ocupe de noi (eu şi sora mea).
Încerc să îi determin pe elevi să se bucure intens de această perioadă... de frumuseţea ei. Crescând vor veni griji, probleme, neajunsuri, responsabilităţi.
Dimineaţa, aşa aş vrea să-i spun mamei să scrie un bilet către diriga sau directorul şcolii în care să mă învoiască din motive de... lene bine ştiută... şi dezamăgire de învăţământ...
Dar... sunt mare şi am responsabilităţi faţă de mine... faţă de mama... faţă de elevi... faţă de societate (sau e prea mult?).
Dragi părinţi, determinaţi-vă copiii să iubească şi să trăiască intens această perioadă!

Acolo


Undeva, acolo, nu foarte departe
O inimă bate şi pentru mine.
E o inimă vie, plină de speranţă şi încredere,
E o inimă ce mă aşteaptă.
Nu se grăbeşte încă, dar ştie că va fi bine,
E pregatită pentru alegeri, evoluţie şi schimbări.
....
Totul în jurul meu se transformă... Ritmul vieţii mele e alert, tot mai alert, acum a luat-o la galop. Bucuria din buzunarul drept, îi cere mâna zâmbetului de pe chip. Cercelul drept mângâie o şuviţă de păr. Cercelul stâng ascultă muzică la căşti, e vesel şi dansează.
Nu, pentru mine, timpul nu stă în loc. Viaţa e atât de scurtă, iar eu am atâtea de făcut, atâţia oamenii de văzut, de îmbrăţişat şi de iubit!
Zâmbete şi bucurii am şi pentru voi, cititorii blogului meu!
Fie ca zâmbetul şi bucuria să vă bată la uşă, să vă intre în buzunare şi să vă mângâie la bine şi la greu!
Nu fiţi morocănoşi!

marți, februarie 9

Povestea Ralucăi (III)


Zi de sărbătoare, clopotele bisericii se auzeau puternic, iar soarele strălucea prin nămeţii de zăpadă, ceea ce o îmbie pe Raluca să iasă la plimbare. Avea concediu medical trei zile, şi-a propus că va avea grijă de sufletul ei, ceea ce va şi face.
După un duş energic şi revitalizant, o cremă de corp aplicată cu mare atenţie, şi-a tras rapid o pereche de jeanşi, un pulovăr călduros tricotat acum buni de ea – când nu exista inernet şi nu avea blog, şi nici posibilitatea de a lucra atât de mult de acasă – îşi înfăşură fularul kilometric, şi-a luat rucsacul şi pe aici ţi-e drumul.
Ajunsă afară, în aerul rece şi curat al iernii, se oprii în loc, şi inhală cu poftă o mare doză de aer proaspăt. Nu mai ieşisese de două zile din casă şi plămânii săi aveau nevoie de aer, aşa cum inima avea nevoie de bandaje, dar să nu mai aducem în discuţie acest aspect. Raluca şi-a refuzat confortul de a lua autobuzul şi a pornit încet spre centrul oraşului. De un an de zile, se mutase cu serviciul într-un oraş micuţ de provincie, dar foarte cochet. Avea nevoie de independenţă, simţea că libertatea îi va oferi mai multă inspiraţie, încredere în sine, puterea de a da curs viselor. Azi, se gândea că nu mai fusese de ceva timp - luni bune - la biserică, aşa că, paşii ei se îndreptară către prima biserică ce o cunoştea în drumul ei.
A intrat şi s-a aşezat pe un scaun. Nu prea ştia ce să facă, nu prea ştia ce să spună, dar era supărată pe Dumnezeu în acest moment. „Cum să mai cred şi să mai sper ccă va fi bine? L-am întâlnit pe el, într-o zi în care un mare Sfânt era sărbătorit. Am crezut că ne va fi bine, ne vom iubi până la adânci bătrâneţi, dar a ţinut atât de puţin. Te rog iartă-mă şi ai grijă de sufletul lui. Am fost rea şi poate i-am cerut prea mult, nu ştiu. Lasă-mă pe mine, sunt mai puternică, dar veghează asupra lui. Are nevoie de cineva în viaţa sa, iar dacă eu nu am fost bună, sunt sigură că Tu poţi face minnuni. Iubeşte-l ca pe orice oaie rătăcită – parcă aşa era o poveste biblică – şi determină-l să se iubească mai mult.” O lacrimă ţâşni din ochii frumoşi ai Ralucăi, mari şi plini de bunătate, expresivi şi blânzi. „Nu ştiu ce să mai cred, în cine să mai cred... de ce mi se întâmplă mie? Ce rost a avut această relaţie?” Lacrimile curgeau necontenit, nu mai puteau fi contralate nicicum. Raluca s-a ridicat, a mers spre o icoană, şi-a făcut semnul crucii cu mâna tremurândă, şi paşii aproape îngenunchiaţi de suferinţă. Nu a observat că cineva o privea atent şi zâmbind. Vrând să se întoarcă pentru a ieşi din lăcaşul sfânt, o mână puse stăpânire pe umărul ei.
- Va fi bine, ai sa vezi. Privindu-te, am realizat că eşti o fată bună, cu un suflet minunat, spuse preotul.
- Nu, părinte nu sunt. Nu mai cred în Dumnezeu, sfinţi, arhangheli, apostoli, mucenici şi tot clanul Său, a răspuns nervoasă Raluca.
- Probabil te-ai grăbit când ai luat anumite decizii, nu a decurs totul aşa cum ţi-ai dorit, dar, crede-mă, Dumnezeu te iubeşte şi va avea grijă de tine, precum şi de cei dragi ţie.
- Acum, vreau să aibe grijă de el, atât. Am fost rea, l-am învinovăţit, i-am cerut iubire, şi probabil că el avea de fapt nevoie de atenţie şi apreciere. Mai am mult de învăţat de la viaţă, în primul rând să mă iubesc şi să nu mai astept nimic de la ceilalţi, apoi, să dăruiesc, căci pot iubi şi necondiţionat. Părinte, îmi doresc de foarte mult timp să botez un băieţel. Uite îţi las cartea mea de vizită, şi dacă auzi pe cineva nevoiaş - căci cei cu bani, vor pe cineva cu bani, cu poziţie socială – care are nevoie de o naşă „bună, cu suflet minunat”, pentru a-i încreştina copilul, mă anunţi.
Preotul a simţit ironia şi accentuarea cuvintelor sale, îi zâmbi, luă cartea de vizită, o privi atent pentru a-i reţine numele (şi a se ruga pentru ea), şi, urmărind-o cu privirea şopti:
- Fii binecuvantată şi mergi cu Dumnezeu, îngerii să te aibe în pază, fată frumoasă, dar atât de năvalnică.
„Nu ştiu cât sunt de liniştită şi împăcată cu mine acum, dar ştiu că am lăsat acolo o vorbă bună pentru cei dragi mie şi, sper să găsesc băieţelul căruia să-i fiu naşă. E un vis al meu de mult, mult, poate prea mult timp şi îmi doresc să am grijă de un pui de om.”
Mergând pe străzi la întâmplare, nici ea nu ştia pe unde se afla, a ajuns în faţa unei librării. „Tocmai bine pentru o după amiază de iarnă” gândi Raluca şi împinse uşa pentru a intra. Clopoţeii de la intrare au zăngănit şi atenţia vânzătorilor a fost îndreptată spre intrare. Raluca le zâmbi, si se grăbi pe scări, pentru a răsfoi în tihnă cărţi, de diferite genuri, numai cărţi să fie. Mereu a fost fascinată de lumea fascinantă a cuvintelor, a fost – şi încă este – îndrăgostită de mirosul de tuş al cărţilor noi. Visul ei a fost urmeze facultatea de filologie, voia să devină profesoară de limba şi literatura română, să trăiască în lumea cărţilor. Nu a fost să fie aşa, dar a înţeles că, viaţa de acum, era mult mai frumoasă decât dacă ar fi urmat strict cursurile acelei facultăţi. Trezită între cărţi, într-o lume atât de diversificată, domenii numeroase, Raluca nu a realizat că timpul a trecut. O voce melodioasă, bărbătească, caldă a adus-o la realitate.
- Îmi cer scuze că trebuie să vă deranjez, observ că sunteţi absorbită în povestea acelei cărţi, dar este timpul să închid librăria. Programul s-a terminat. Bineînţeles pe ziua de azi, vă aştept cu interes şi plăcere şi mâine, spuse librarul, zâmbind.
-Iertaţi-mă vă rog, nu mi-am dat seama cât indică ceasul, spuse grăbită şi ruşinată, Raluca. Am să cumpăr aceste cărţi şi plec.
-Nicio grabă, câteva minute nu se ntâmplă nimic. Ştiu că este foarte greu să te decizi când citeşti atâtea lucruri interesante, adăugă, cu amabilitate, bărbatul.
După ce achită trei cărţi care îi captaseră atenţia, Raluca porni uşor spre casă, cu gândul la schimbarea atitudinii ei faţă de viaţă. S-a hotărât să trăiască intens şi să nu se mai implice emoţional în relaţiile viitoare. Mai încrezătoare, deschise uşa garsonierei – locuinţă de servici - îl mângâie uşor pe Tanu, se descălţă în viteză şi se îndreptă spre bucătărie.
- Motan afurisit ce eşti, uite ţi-am cumpărat ceva bun, ceva ce ştiu că îţi place la nebunie! Am sămi fac un 3 în 1 fierbinte, apoi îmi voi face o baie cu multă, multă spumă, voi asculta muzica de relaxare şi voi citi... Viaţa e frumoasă şi merită trăită din plin, ce mama naibii!

luni, februarie 8

Povestea Ralucăi (II)

Dimineaţa se strecoară tiptil prin întuneric, îl învinge şi pune stăpânire peste oraş. Lumina se reflectă uşor în geamul camerei Ralucăi.
Ceasul sună şi o mână se întinde rapid şi-l opreşte. Peste un sfert de oră, din nou soneria se repetă, dar este înăbuşită cât ai clipi. Raluca îşi întinde braţele, alungă cu picioarele pilota de pe ea şi se îndreaptă spre baie. Privindu-se în oglindă, îşi spune:
- Bună dimineaţa. Trebuie să fii puternică, nu ai pierdut nimic.
Dintr-o dată, privirea i s-a întunecat, a simţit cum sângele i s-a scurs din corp, picioarele i s-au înmuiat şi a căzut pe covoraşul roz şi pufos din baie.
Prin uşa întredeschisă a intrat Tanu, care speriat, a început să miaune şi să se agite în jurul ei. Într-un final, cu ultimele puteri rămase, Raluca s-a ridicat, şi sprijinindu-se de ce a găsit în jurul ei, s-a întors în pat.
- Idioată cădere de calciu, te aşteptam şi tot m-ai luat prin surprindere. Mulţumesc că-mi aminteşti să mai am grijă şi de mine. Da, da... ştiu că nu am mâncat nimic ieri, dar mă cunoşti atât de bine, încât trebuia să te aştepţi că va urma o perioadă de câteva zile în care nu voi putea să mă hrănesc... sau poate da, dar cu tristeţe şi cu întrebarea de ce mie?
Raluca, a luat telefonul şi anunţă la redacţie că nu poate ajunge din motive de sănătate, dar că va trimite articolul prin mail şi le va sta la dispoziţie, pentru orice nelămurire, pe messenger.
Îşi puse halatul pe ea şi se îndreptă spre bucătărie, pentru a-şi prepara un ceai cu multă lămâie. Când l-a apropiat de gură, simţi cum i se face greaţă şi fugi repede la baie.
- Asta e tot ce-mi mai lipsea acum, o minunată şi „veselă” criză biliară. Dar fraieră mai sunt. Pentru cine îmi exorcizez eu organismul în asemenea hal? Pentru un om care nu are curajul să vorbească, în ciuda faptului că nu şi-a exprimat o dorinţă iar eu nu i-am îndeplinit-o. El e bine merci, cu ţigara şi berea, îl doare la doi metri în faţă, iar eu zac pe aici.
Târându-se de la baie până în pat, Raluca îl mângâie uşor pe Tanu, apoi luă telefonul şi trimise un mesaj cele mai bune prietene: „Îmi este foarte rău, te rog frumos să treci pe la mine, oricât de târziu.” Apoi, şi-a sunat medicul de familie, i-a povestit că a făcut o criză biliară şi o cădere de calciu şi are nevoie de un concediu medical de trei zile.
În curând, de la starea de rău şi epuizare, a adormit. Din când în când, se trezea să mai bea o gură de apă, să nu se deshidrateze.
- Doamne, e cumplit să fii singură! spuse gemând Raluca.
Nu a realizat ce oră indică ceasul, dar auzi, ca prin vis, soneria. Sânziana, prietena ei avea un rând de chei, aşa că nu se ridică.
- Ce ai păţit? Care e cauza acestei stări? Un alt nesimţit dispărut din viaţa ta pe care îl jeleşti? întrebă prietena ei, clar supărată.
- Nu, este din cauză că nu am mâncat, îngăimă cu voce stinsă Raluca.
- Vai de tine, nici nu poţi vorbi. Ţi-am adus portocale. Mă duc să-ţi curăţ una, trebuie să mănânci ceva.
Sânziana dispăru în bucătărie, şi se întoarse rapid cu portocala feliată. O ajută pe Raluca să se ridice în capul oaselor, a sprijinit-o de pernă, îi întinse o felie de portocală şi o luă la întrebări:
- Ăsta ce mai avea? Şi-a dat seama că el este Făt-Frumos, dar tu nu eşti Ileana Cosânzeana?
- Nu mă poate iubi ca pe cea dinainte, tipic pentru mine, doar ştii. Măcar el şi-a dat seama mai repede decât celălalt. A spus că ţine la mine cît un triunghi isoscel şi alege tăcerea, spuse timid Raluca.
- I-auzi comedia dracului! Unde se ascundea marele filzof. Câtă originalitate: cât un triunghi isoscel. Hmm... Ce măgărie! Draga mea, eu ţi-am spus, privatizează-te: deschide o clinică pentru bărbaţii care suferă după fostele şi se refugiază în braţele tale. Câţi ai până acum la activ?
- Trei... zâmbi Raluca.
- E ceva, nu-i de lepădat. Raluca, nu pot înţelege cum o fată finuţă ca tine, nu îşi impune standarde mai înalte. Ce îţi complici existenţa cu bărbaţi de care trebuie să ai grijă? Spune-mi, acesta ce ţi-a oferit? Aşa ceva, pentru sufletul tău.
- Nimic, răspunse cu privirea în farfuria pe care stătuseră feliile de portocală, tristă şi dezamăgită Raluca.
- Aha. Am înţeles. Nimic nou. Dai dar nu primeşti. Sacrifică-te ca o sfântă, fă canoane. Şi de ce suferi după un astfel de măgar?
- Vorbeşte frumos, te rog! A fost o alegere proastă – ca de obicei – din partea mea. Nu ştiu, mi-au plăcut ochii lui, am crezut că dacă are ani mai mulţi e matur şi îşi dorşte ceva serios, că va aprecia efortul meu de a-i îndeplini toate mofturile, încercările mele de a-l scoate din starea de amorţeală în care era... am sperat. Deşi am aflat repede că nu ne potrivim, că are multe vicii - alcool, singurătate, pesimism – pe care nu le va schimba, am continuat să sper. Am greşit, ştiu, sunt extrem de conştientă.
- Mama Dolores, ca de fiecare dată. L-ai iubit? şopti Sânziana.
-Nu, nu l-am iubit... nu am avut pentru ce... dar, devenise obisnuinţă, mă simţeam utilă, importantă, ştiind că îl scot în lume, că îi ofer altă perspectivă, zise Raluca, iar ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Nu plânge, îţi faci şi mai rău. Stai liniştită, sunt atâţia oameni care te apreciază, nu ai nevoie nici de un mulţumesc de la el. Fiecare plăteşte penru gesturile şi faptele sale. Bine că este el frumos, sănătos, mândru de el... Meriţi mai mult, Raluca! Sper ca acesta să fie ultimul bărbat de doi lei din viaţa ta. Ai nevoie de un BĂRBAT care să te susţină, să te încurajeze, să iţi fie aproape la bine şi la rău, nu doar atunci când vrea el să se simtă bine. Japiţe d-astea sunt pe toate drumurile. Aveam pretenţii, zău, de la o femeie şcolită ca tine, să-şi dorească un bărbat citit, cu pasiuni alese, să aveţi puncte comune. Ce mama dracului, s-au terminat bărbaţii din lumea asta?
- Îmi va trece, rapid, ştiu asta. Mi-am luat un concediu medical şi mă voi ocupa puţin de mine, fizic şi sufleteşte, mărturisi Raluca. Nu te mai reţin, mulţumesc pentru ridicarea moralului şi pentru portocale.
- Sigur eşti bine? întrebă Sânziana.
- Precis, sunt convinsă chiar. Voi răsfoi o revistă, voi nota câteva rânduri în jurnal – ştii că asta mă ajută foarte mult, spuse, cu un uşor zâmbet Raluca.
- Bine, atunci dă-mi voie să te îmbrăţişez şi ai grijă de tine! „Nimeni nu merită lacrimile tale”... hai că nu mai ştiu cum era citatul, dar, poate îl întrebi pe filozoful tău.
- Sânziana, nu-mi place răutatea ta. Hai, fugi. Seară frumoasă, vorbim mâine dimineaţă.
- Bine, bine, te las cu bine. La revedere Tanu, să îţi veghezi stăpâna asta, darnică şi săritoare pentru nişte nimicuri de oameni.
- Sânzianaaa... strigă indignată Raluca.
În scurt timp, se auzi cheia răsucindu-se în yală, paşii îndepărtându-se.
- Doamne, câtă dreptate are prietena asta. Culmea este că ştiu că greşesc, dar continui... Şi în final sufăr... meritele nu-mi sunt nicidecum recunoscute, ba din contră, tot ei nu pot da un bună ziua, sau să mă întrebe dacă eşti bine. Off... ce viaţă... off... ce soartă de trei lei!
Privind cerul alb, ca de sticlă, fără nicio stea, cu gândurile departe, Raluca a pornit spre tărâmul viselor şi al speranţei că, în curând, îşi va întâlni bărbatul care să o respecte pentru că este o femeie ce merită respectată. Doar cei cu un simţ aparte ştiu asta...

duminică, februarie 7

E vina mea

Mă îmbrac în privirile tale,
Îmi inchei nasturii desenaţi
pe pielea caldă de la îmbrăţişările tale.
Ştii că m-ai dezamăgit.
Nu îţi face griji,
Nu te urăsc.
E vina mea că nu ştiu să fac alegeri,
Dar ştiu, al naibii de bine ştiu,
Că vreau să fiu iubită.
Iartă-mă de ţi-am dăruit mai mult decât meritai.
Îmi pare rău că ţi-ai pierdut sufletul...
Şi clar nu mai ştii ce e frumos, şi bun, şi curat!
Păcat... Mare păcat!
Vreau ca într-o zi, las la alegere ta ziua,
Să-mi ceri iertare pentru clipele irosite
cu al tău suflet gol de iubire.
Ştiu... e vina mea că am crezut că va fi bine...
... eu si incercarile mele de poezie.

Povestea Ralucăi


Cu genunchii aduşi la piept, stând pe pervazul lat al camerei ei, Raluca priveşte pe fereastră. E frig şi urât, atât de cenuşiu afară, ca şi griul din sufletul ei. Pisoiul vine încet şi se cuibăreşte la picioarele ei.
-Tanu, a plecat şi el din viaţa mea. Mi-e dor de el, atât de dor, ca deşertului de apă.
Lacrimi ce sclipeau de mult în ochii fetei, au pornit călătoria pe obrazul slăbit de nopţile nedormite, i-au atins colţurile gurii, apoi au fost alungate încet, cu dragoste - doar erau lacrimi pentru el -, de o mână delicată.
-Îmi amintesc încrederea şi puterea lui de la început, cuvintele cu drag şi grija ce mi-o arăta,deşi poate nu o avea pentru mine. Vacanţa cu stânci şi pescăruşi ce îşi strigau iubirea, lişiţe ce îşi învăţau puii să îşi caute hrană, nisipul umed şi valurile calme, ca bătăile inimilor noastre. Doar când ne priveam cu sinceritate în ochi, bătăile inimii o luau la galop.
Tanu mieună şi Raluca îl luă în braţe şi-l strânse cu putere la piept, imaginându-şi că este el.
- Oare vom fi şi noi iubiţi, sincer, adevărat, cu patos, vreodată, Tanu? Mi-e dor de viaţă... „tu, dor nebun de fericire”... Să mergem la un picnic, să stăm întinşi unul lângă altul, să ne citim poveşti sau poezii sau chiar presa... să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea... să râdem... să ne umplem sufletele cu bucurie şi energie... să jucăm Păcălici pe porunci şi să ne amintim de copilărie... să stăm îmbrăţişaţi şi să ne facem planuri împreună. Cer prea mult Tanu? Spune-mi, dar fi sincer, zise Raluca, zâmbind cu ultimele puteri.
Privirile ei se îndreaptă spre fereastră. Din nou singură... Un alt început... O altă alegere...



.... Această poveste va fi un mic roman, ce va conţine şi poezii de dragoste - va fi o colaborare frumoasă - care îi vor fi citite cumva Ralucăi....

sâmbătă, februarie 6

"Animalele" din mine


Uneori mă pot transforma. Oare mi se trage de la faptul că am scris poveşti pentru copii - mici şi mari?! Nu ştiu... foarte posibil.

Când nu primesc răspunsul pe care îl doresc, devin o aricioaică. Însă una drăguţă, cu ochi mari şi rimelaţi, iar acele sunt de fapt bolduri. Nu înţeapă pe cei din jur.

M-am retras în "carapacea" mea ţepoasă şi meditez....

Mă întorc în copilărie.... ce bine era când, la fiecare dezamăgire, cădere... mama era lângă mine şi îmi ştergea lacrimile, mă ţinea în poala ei şi mă îmbrăţişa spunându-mi: "Nu fi prostuţă!" (ce încurajator - ha ha ha).

O altă expresie "celebră", care mă face şi acum să zâmbesc, era: "Dacă toate muştele ar face miere, ar fi peste tot..."

...

Azi... vreau să fiu delfin... să înot rapid printre griji şi să ajung la FERICIRE!

vineri, februarie 5

Ţurţurii


Zăpada scârţâie sub paşii grei. Razele soarelui se joacă cu bucăţile de gheaţă, ca un reflector pe patinoar. Lumea este grăbită, agitată, nervoasă, îngândurată.
În faţa clădirilor sunt puse plăcuţe cu sloganul: "Atenţie cad ţurţuri!"
Miruna, visătoare, atentă la convorbirea telefonică, nu a citit. Un ţurţure zglobiu, chiar atunci a vrut să alunece. Şi a alunecat chiar în capul Mirunei, care a căzut, fără conştiinţă pe gheaţa sticloasă.
... Când a deschis ochii, se afla într-o încăpere luminoasă, cu pereţi transparenţi, cu ghirlande de ţurţuri.
-Unde sunt? Cum am ajuns aici?, întreabă speriată Miruna.
-Eşti în Ţara Ţurţurilor! Bine ai venit. Unul dintre ţurţurii noştri, te-a lovit, fără intenţie. Am decis că este cazul să ne recompensăm.
Privind în jur, Miruna a observat un şir lung de omuleţi mici şi haioşi.
-Doriţi ţurţuri cu aromă de ananas?
-Poftiţi un buchet de ţurţuri, cu scuzele de rigoare pentru accidentul produs.
-Poftiţi un ruj ţurţure.
-Aceste agrafe ţurţure vă vor veni de minune. Sau acest ac ţurţure pentru coc! Aveţi un păr senzaţional, se auzi vocea unui omuleţ gras şi zămbăreţ.
-Oauua.... Nu am fost niciodată atât de răsfăţată, a răspuns Miruna uimită, fericită şi extrem de veselă. Îmi amintesc de copilărie. Ştiţi că am fost fascinată de lumea voastră? Mi-au plăcut mereu ţurţurii. Săream, îi atingeam şi îi măncam, imaginându-mi caă este îngheţată pe băţ. Mă duelam cu sora mea folosind ţurţuri pe post de spadă. Îmi făceam buzele cu ţurţuri. Ha ha ha. Vă ador! Sunteţi minunaţi. E aşa frumos la voi. Miroase a curat, a rece si bun. Aş dori să mai rămân cu voi, dar am agenda foarte încărcată. Vă rog să ma lăsaţi să plec. Mi-a părut bine că v-am vizitat ţara.
.... Miruna se ridică cu greu, prinzând mâna domnului elegant care se afla ăn faţa ei.
-Mulţumesc! zise Miruna, cu un zâmbet fermecător.
-Aveţi grijă domnişoara, gheaţa este periculoasă, iar fracturile şi mai şi.
-Ha ha ha... Aveţi dreptate...
.... Şi mă întreb eu, povestitorul, aceştia au rămas împreună sau şi-au văzut fiecare de drumul său? Dacă ar fi după mine.... au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, cu doi copiii frumoşi şi multe vise împlinite.
În cazul lor, Cupidon şi-a făcut frumos datoria.

joi, februarie 4

Cupidon si Eu


Cupidon devine nelinistit. Are mult de lucru.Pentru el nu este criza. Are tolba plina cu sageti, sacul indesat cu dragoste, buzunurale sunt doldora de inimioare. Chiar acum o inimioara scoate varful unui ventricul la aer. Dragostea poate deveni sufocanta uneori.

Nu am crezut niciodata in el. Mereu am ras pana la epuizare de efortul lui de a sageta inimilor partenerilor, cu arcul sau fermecat si sageti inmuiate in elixirul dragostei. M-a amuzat ca e asa copilaros, mic si grasun.

Ce stie Cupidon despre iubire, sentimente? Teoria e usoara, se poate citi peste tot. Inimioarele au invidat magazinele, textul “I love you” e impersonal, fara suflet, fara traire, fara emotie.

Zilele acestea, citindu-mi blogul, Cupidon a inceput sa ma urmareasca. La inceput m-a facut sa zambesc,dar a devenit obositoare si, chiar plictisitoare joaca de-a prinselea.

-Nu ma mai urmari, ii spun suparata. Nu cred in tine.

-Te rog sa imi accepti invitatia la un cappucino. Avem de discutat, la modul cel mai serios, raspunde timid, de-abia respirand de la atata alergatura.

-Imi pare rau, ma grabesc. Am atatea de facut… nu am timp de pierdut. Sau, chiar daca am timp, prefer sa citesc, sau sa dorm, spun nepasatoare.

-Iti citesc blogul si stiu ca iti doresti sa fii iubita, am hotarat ca a venit timpul sa te ajut.

-Crezi ca doar eu (culmea… numele blogului meu) scriu despre iubire? Crezi ca doar eu vreau sa fiu iubita? Nu vreau nimic gratis. Am promis ca in schimbul dragostei primite, voi darui imbratisari, speranta, voie buna, sarutari si zambete. Stiu ca pot face omul de langa mine fericit. M-am obisnuit cu relatiile pasagere…nu mai cred in iubire, iar in puterea ta, nici atat.

Furios, Cupidon lua o sageata si o indrepta spre mine. Am fugit cat m-au tinut picioarele si plamanii. La un moment dat, imi ating coapsa. Sangeram.

-Fir-ar sa fie. Nu se poate! M-a atins. Sper sa nu ma indragostesc. Nu e momentul prielnic acum… poate nu sunt pregatita… sau poate mi-e teama de esecul sentimental, la care sunt artista internationala nu gluma.

In urma acestei sagetari, nu m-am indragostit, dar privesc cu alti ochi sansa unei iubiri adevarate, sincere, curate, vesele, frumoase… de basm ancorat in realitate.

De atunci, in fiecare seara, inainte ca Mos Ene sa imi inchida usor pleoapele… scriu in gand poezii. Zambesc. Pana a doua zi, le uit… sau nu am curajul sa le scriu… poate acele versuri imi vor fi dedicate intr-o zi… imi vor fi recitate prin viu grai…

Cand aripile iubirii imi vor atinge corpul si sufletul, cand bucuria sarutului o voi simti pana in maduva dorului de sarut, atunci il voi ridica pe Cupidon la rang de Sef al Iubirii, atunci voi sarbatori cu fast Dragobetele si Valentine’s Day in fiecare zi din cate imi vor fi date sa traiesc…

Atunci si numai atunci, voi acorda primul Vals Iubirii Eterne, “pana la adanci batraneti”…

miercuri, februarie 3

Dragoste la orice varsta


Seara... Pornesc cu gandul indreptat spre alte ganduri... cu treaba spre oras. Aud rasete. Ridic privirea din zapada ce straluceste si scartaie sub strangerile apasatoare ale gerului.

-Buna seara.

-Buna seara, draga!

Doi batrani se tin de mana si rad. Se citeste dragostea pe chipul lor. E gresit? Sa scriu respectul? Stiu - asa am citit - ca "dragostea dureaza 3ani", apoi banuiesc ca intervine respect, simpatie, obisnuita... si ce o mai fi...

Zambesc... Am fost petitoare pentru acest domn - vecin de-al meu (71 ani) - acum ani buni. O vecina de vreo 65 de ani, avea nevoie de cineva sa-i culeaga strugurii. Nu mai stiu cum si de unde acest domn ajunsese in vizita la noi, care, ocupati fiind, m-au insarcinat pe mine sa il conduc la doamna vecina. Bun si facut. am facut prezentarile, l-am lasat acolo, sa discute conditiile. La cateva zile dupa culesul struguriloe, a venit domnul sa-mi multumeasca pentru faptul ca am "mana buna" si sa imi spuna ca dansul ramane cu doamna. Bun asa! Am facut-o si pe asta.

Dupa cativa ani, doamna a murit. S-au iubit... s-au respectat si rasfatat... aveau cele mai frumoase Sarbatori.

Anul trecut, de ziua mea l-am chemat sa-l cinstesc. Ma intreba cand ma casatoresc, ca sa stie sa-si faca pantofii.

"Am sa va spun din timp, promit!"

Acum... cand l-am vazut cu o alta doamna, recunosc, am fost invidioasa: "Ha ha ha. Cred ca eu trebuie sa-mi scopt pantofii de catifea de la naftalina."

Dragostea nu are varsta...

Pana si site-ul Google a imbrcat haine noi pentru a sarbatori ziua iubirii...

marți, februarie 2

Lecturile mele


Cu chiu cu vai... nu prea mai am spor la citit, desi imi doresc foarte mult sa lecturez enorm, am finalizat doua carti. "Alegeri" de Ana Lexa, Editura Dacia( "Am scris aceasta carte cu gandul la iubire. Oricate s-ar fi spus si scris deja, oricat si-ar dori unii si altii sa transforme acest sentiment intr-un cliseu, iubirea ramane inca singurul adevar al oamenilor ..." ) si "Enigma Otiliei" de George Calinescu.

"Alegeri" este o carte cu putina psihologie. Atunci cand iubesti, nu trebuie sa iti pierzi speranta... E frumos sa iubesti pentru suflet si nu prentru frumusetea exterioara, bani si pozitie sociala (desi, recunosc, pe asemenea criza e ideal- ha ha ha). Am inteles ca nu trebuie sa existe puncte comune intre parteneri, ci vointa si placerea de a vedea ce e bun si frumos in celalalt, sa se completeze reciproc.

Sa mai adaug ca ma recunosc foarte bine in Ana Maria, personajul principal? Daca veti citi cartea, si ma cunostinti... imi veti da dreptate.

"Chiar daca nu crezi, te admir pentru ceea ceea ce esti. Inca din prima zi, de cand ne-am cunoscut, m-a uimit capacitatea ta de a vedea frumosul in orice lucru, in oameni, in aspectele minore ale vietii. Tu poate nu stii, dar esti puternica intr-un sens mai putin obisnuit: reusesti sa imblanzesti, sa fortifici, sa vindeci sufletele altora cu iubirea si bucuria ce vin dinlauntrul tau. Esti plina de entuziasm, luminoasa, in stare sa dezarmezi cu un zambet orice atac, orice incercare dinafara de a te rani. Vreau sa tii minte ca esti deosebita. Nu pot decat sa iti doresc sa ramai astfel, sa fii fericita si sa iti implinesti visele pe care le ai, sa-l intalnesti pe acela care iti va putea oferi iubirea lui si care te va putea face sa te simti implinita...."


"Enigma Otiliei" - G. Calinescu

"A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma..... Unde era Otilia de altadata? Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi."

Caractere adevarate... mos Costache... Pascalopol... Felix Sima... Otilia... Educatie.... bani.... avaritiei... familie...

Da, este o carte ce merita citita!

luni, februarie 1

Parodii



Iarna apriga si in povesti.
Alba ca Zapada de-abia se mai zareste printre nameti. Norocul ei ca este bruneta. Si avea de cand sa se vopseasca blonda cand a vazut reclama la L'Oreal (pentru ca meriti). Piticii o iubesc. Nu are de ce se plange. Merele sunt in fructiera, e adevarat ca sunt din Turcia, dar nu o deranjeaza.
Printii sunt cam tristi. Ori au fost indepartati de la imparatie ori au ramas someri, nu prea mai au cu ce sa impresioneze.
Cenusareasa e foarte nervoasa. Surorile ei merg in fiecare zi la SPA, iar ea nu mai pridideste cu munca. I s-a stricat bunatate de aspirator. Isi roaga asiduu ingerul pazitor sa-i aduca printul, care sa ii ofere confort mult dorit. Robotul de bucatarie, de asemenea e pe cale sa cedeze. Cand nu mai spera, printul a aparut. I-a daruit un inel cu diamant, bani pentru a-si pune silicoane si a-si injecta botox in buze. Cenusareasa este fericita, surorile bineinteles invidioase.
Praslea cel Voinic e somer. Merele lui de aur sunt prea scumpe pentru aceasta perioada de criza. Le fotografiaza si va posta pe internet. Spera ca va avea succes. Isi va etala si muschii bine intretinuti la sala de fitness. S-a lasat de calarie. Nu-si mai permite sa isi intretina armasarul. A inchiriat un Opel Astra, model nou si isi face treaba.
Fata babei si-a facut rate pentru casa. Fata mosului, si-a facut cont pe un site de matrimoniale si a cucerit - prin bunatate si frumusete - inima unui miliardar din Chicago. Drum bun, fata frumoasa!
Cocosul si-a pus cei doi bani la banca lui Tiriac si si-a cumparat o insula.
Fiecare se descurca dupa posibilitati.
Zambiti. Totul are o solutie!

Rectificare

Dupa avalansa de telefoane, mesaje si comentarii la postarea de ieri, am inteles ca trebuie sa revin cu o rectificare. Au fost si persoane care au inteles ca imi doresc o pauza... dar cei care ma cunoasteau, s-au speriat. Le cer iertare si scuze pentru emotiile provocate.
Nu... nu sunt nebuna cum mi s-a spus. Nici nu sufar din dragoste. Cred ca sunt mai iubita ca niciodata. Ha ha ha. Am devenit muza... zambesc, e bine. Pana si pe cappucino mi s-a desenat o inimioara din scortisoara. Clar sunt iubita. Mai mult decat pot duce. Am avut doar o zi in care m-am simtit vinovata de greselile din ultima vreme, am dorit sa plang si nu puteam. Am facut incantatii, dar nu au functionat. Atunci, am ales stilul bacovian - vorbeam cu un prieten aseara si il intrebam daca George Bacovia era nebun ha ha ha - si am scris ce am scris. O buna prietena, Diana, mi-a spus ca am inceput sa scriu foarte bine, diversificat, ca pot obtine un post pentru scrierea necrologurilor. Este de retinut! Niciodata nu se stie ce iti rezerva viata.
Dar, sunt SANATOASA. Am glumit cu VIATA cum mi-a spus si Heramariana si asa ceva, clar nu se face. Am fost foarte suparata pe mine, atriul drept s-a batut cu atriul stang, ventriculele s-au revoltat si nu au trimis sangele in artere si de aceea, am crezut ca voi muri.... de rusine, de dor, de dragoste ranita... dar, inima si-a revenit. Aveam nevoie de adrenalina. Glandele suprarenale si-au facut datoria - si le multumesc - si au secretat cantitatea optima. Am sarit "prapastia"! SUNT BINE! NU MAI FAC GLUME MACABRE!
Multumesc prietenilor care au citit... si le-a pasat de soarta mea. Am inteles ca, in caz de nevoie am cativa oameni carora nu le sunt indiferenta.
O zi si o luna minunate!
O vorbă bună, o încurajare, un zâmbet pot reduce distanţele dintre suflete.