Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române.
Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și
diplomatică pentru recunoașterea unirii de către puterea suzerană și
puterile garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România,[1] cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[2]
Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție,
din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au
reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.
Asemenea multora din elita românească din vremea sa familia lui Cuza avea și rădăcini grecești.
Primii ani de viață
Născut în Bârlad, Cuza a aparținut clasei tradiționale de boieri din Moldova, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pământ în județul Fălciu) și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primește o educație europeană, devenind ofițer în armata moldovenească și ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.
În anul 1848, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse și ele de febra revoluțiilor europene. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara Românească
revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii.
Tânărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se
evidenția înclinațiile liberale, avute în timpul episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al Moldovei, în 1858, și a reprezentat Galațiul în divanul ad-hoc de la Iași. Cuza a fost un proeminent politician și a susținut cu tărie uniunea Moldovei și Țării Românești. A fost nominalizat în ambele țări de către Partida Națională, care milita pentru unire, în defavoarea unui prinț străin. Profitând de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).
Elena Cuza
Articol principal: Elena Cuza.
Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[3] al Balșilor și al Cantacuzinilor.[4] Judecând după portretul realizat de Szathmary,
când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire, cu
o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase
calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.
În 1844 ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu
Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se
simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[5]
Ea era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca
acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea
Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[6]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[7]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a
păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se
rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le
îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume
putea să aibă acest drept.”[8]
Înfăptuirea unirii
Articol principal: Unirea Principatelor Române.
Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859
în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe
puternica apropiere culturală și economică între cele două țări.
Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între
Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri
prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu
guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului
următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În 1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.[9]
