Mii de culori

O femeie in toata regula, desi nu pare. Se topeste pe zi ce trece. Vrea sa fie amabila pana la ultima suflare.
Atrage privirile celor din jur. Este o femeie frumoasa. Nu vrea sa accepte, stiind ca de fapt barbatii vor sa isi satisfaca poftele, apoi totul se termina. Femeile o stimeaza si o admira. In fata unui astfel de om, merita sa te inclini.
Picioarele i se inmoaie. Se sprijina de trunchiul unui copac. Totul in jurul ei se roteste.
El o sacaie. Nu o iubeste. Dar o place si are nevoie de ea. Este in viata ei, desi se simte inferior ei. Este inuman. El are lumea lui. El se crede ce nu este, dar trebuie sa se planga cuiva, sa fie sustinut si incurajat.
Ea, este constienta ca nu o merita. Dar in viata ei sunt mii de culori care il fac mai frumos. Este un frustrat si are probleme psihice. A adunat rautatea neamului. Are o inima de gheata, gheata artificiala, ce nu se topeste.
Frumusetea ochilor ei emana mii de culori in jurul lui. Ochii lui sunt stralucitori in clipele cand este langa ea. Degeaba... sufletul lui e inchis. E un om pierdut.
L-a cunocut intr-o zi de august... cu soare si frunze verzi, si cantec agitat de ciori. Lumina soarelui se strecura printre copaci. Si nu i-a placut. "Mi-ai frant inima. Da-mi dragostea inapoi. NU vreau sa te mai vad. Dispari din viata mea. Uratenia sufletului meu ma sperie. Rautatea din privire ma infioara." Are febra... este obosita, epuizata psihic.
... pacat ca nu stie cat valoreaza. Pacat ca nu stie sa aleaga oameni in viata ei si se lasa aleasa de sarlatani!
Cineva se apropie de ea. O recunoaste.
- Clara, te conduc acasa! Da-mi bratul!

Povestea cutiei cu piersici - de Octavian Brânzei

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului.

Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie. Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea.

Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane. De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine. In cutia ta cate piersici sunt... si ce ai de gand sa faci cu ele??