joi, februarie 15

Povești la Buzău

Vineri pe 9 februarie am călătorit cu trenul spre Buzău. Îmi luasem carte, caietul pentru a scrie poveștile personalizate ce își cereau dreptul la a fi așternute pe hârtie, însă, oboseala m-a răpus. Nu dormisem vreo trei ore și acelea cu întreruperi de teamă să nu întârzii. 
Când am pornit în călătorie deși înghițesem o bulină de durere de cap.
Nu am putut mânca. Activitatea a fost frumoasă, dar cu ochii pe ceas. De abia așteptam să urc în tren și să dooorm! Vorba vine! Nu e foarte comod și de odihnitor nici atât!
Weekendul a fost compromis.... o „minunată” criză biliară m-a chinuit. Din păcate au devenit tot mai dese, iar asta mă scoate din circuit. Poveștile nu se scriu sungure, iar sarcinile noi se adaugă la cele restante. 
Am fost la mama. M-au ajutat cu picii, dar nu stau fără mine nici când suntem la noi acasă, dar în locuri străine e greu. 
Iubesc fiecare zâmbet, fiecare mânuță care vine să mă ia de la calculator pentru a mă duce în camera copilăriei spunând „aide”  atât de dulce. Iubesc râsul acela zburdalnic și cristalin. Iubesc toate jocurile haioase inventate de ei. Iubesc când se prefac că dorm și se învelesc cu covorul  magic sau cu perdeaua. E minunat să fii copil! E minunat să fii părinte și să ai timp pentru a te juca! 
Multe mămici spun că cei mici au ca model un părinte care și muncește! 
Nu știu cum este mai bine! Sincer! Am sufletul încărcat cu vinovăție când alerg de nebună prin oraș cu cărțile în spate sau stau cu ei în cameră și scriu sau îmi pregătresc lecțiile. Mă simt tristă când trece o zi fără a-i scoate afară. Mă doare inima când nu îi duc la diverse locuri de joacă precum alți părinți care vin din provincie pentru a-și educa micuții. 
Poate într-o zi voi reuși să fiu cu toate pe linie!

Mânie și oboseală

Uneori, vorbele spuse la oboseală dor. Însă, vorbele rostite la mânie, sfâșie. E greu când ești singură cu toate! Am dezamăgit oameni și îmi pare rău! Aș scrie zi și noapte! Am proiecte atât de frumoase, însă banii nu vin imediat și nici în sume consistente pentru plata facturile, nici măcar a scutecelor și  a laptelui praf (care încă se cere. E un moft.... este precum cafeaua pentru mine).
Mi se aruncă în față cum că sunt falsă și zâmbesc fățarnic! Poate.... îmi doresc să fiu un om bun și prezent acolo unde pot ajuta. Dar când orele din noapte și din zi nu îți sunt prietene, ești obosită și simți cum ficatul, splina și pancreasul explodează, nu prea poți să zâmbești senin. 
Îmi e dor de lectură pe săturate. E frustrant să „fur” câteva minute prin metrou sau tramvai. Vreau să citesc relaxată pe canapea, cu un ceai sau o cafea la îndemână.
Pe drum, îmi fac tot felul de liste în cap, imaginez scenarii cu soluții din cele mai frumoase și mai plauzibile. 
De unde pot cumpăra timp? 
De unde pot cumpăra mulțumire?
Cred că îmi doresc prea mult de la mine. Este vremea să mă organizez FOARTE, FOARTE, FOAARTE BINE!