Vineri pe 9 februarie am călătorit cu trenul spre Buzău. Îmi luasem carte, caietul pentru a scrie poveștile personalizate ce își cereau dreptul la a fi așternute pe hârtie, însă, oboseala m-a răpus. Nu dormisem vreo trei ore și acelea cu întreruperi de teamă să nu întârzii.
Când am pornit în călătorie deși înghițesem o bulină de durere de cap.
Nu am putut mânca. Activitatea a fost frumoasă, dar cu ochii pe ceas. De abia așteptam să urc în tren și să dooorm! Vorba vine! Nu e foarte comod și de odihnitor nici atât!
Weekendul a fost compromis.... o „minunată” criză biliară m-a chinuit. Din păcate au devenit tot mai dese, iar asta mă scoate din circuit. Poveștile nu se scriu sungure, iar sarcinile noi se adaugă la cele restante.
Am fost la mama. M-au ajutat cu picii, dar nu stau fără mine nici când suntem la noi acasă, dar în locuri străine e greu.
Iubesc fiecare zâmbet, fiecare mânuță care vine să mă ia de la calculator pentru a mă duce în camera copilăriei spunând „aide” atât de dulce. Iubesc râsul acela zburdalnic și cristalin. Iubesc toate jocurile haioase inventate de ei. Iubesc când se prefac că dorm și se învelesc cu covorul magic sau cu perdeaua. E minunat să fii copil! E minunat să fii părinte și să ai timp pentru a te juca!
Multe mămici spun că cei mici au ca model un părinte care și muncește!
Nu știu cum este mai bine! Sincer! Am sufletul încărcat cu vinovăție când alerg de nebună prin oraș cu cărțile în spate sau stau cu ei în cameră și scriu sau îmi pregătresc lecțiile. Mă simt tristă când trece o zi fără a-i scoate afară. Mă doare inima când nu îi duc la diverse locuri de joacă precum alți părinți care vin din provincie pentru a-și educa micuții.
Poate într-o zi voi reuși să fiu cu toate pe linie!
