Am primit un newsletter despre "Scrisori către un străin".
Mi-am amintit de erioade facultăţii, când comunicam astfel cu două colege şi prietene foarte bune.
Mi-am amintit de scrisorile de "iubire"... :)
Mai jos este mailul despre care vă spuneam.... :)
Daca am primi o scrisoare de dragoste de la un strain, in conditii
normale ale vietii noastre, probabil ca am deveni suspiciosi. Dar daca
am primi acest semn de afectiune de la un alt suflet intr-un moment in
care suntem tristi sau pur si simplu deprimati? Probabil ca, dincolo de
suspiciune si banuiala existentei unor motivatii ascunse, acel moment va
putea constitui baza unei comuniuni sincere cu un alt suflet omenesc de
a carui existenta nu am stiut pana atunci.
Pentru ca dincolo de
toate, un astfel de semn de afectiune ne poate ajuta sa ne implinim
nevoia de a sti ca suntem auziti si intelesi, ca sentimentele noastre
isi pot gasi alinare prin impartasire si ca putem fi exact asa cum
suntem, fara sa fie nevoie sa facem schimbarile acelea uneori prea mult
solicitate de cei dragi.
Asa ca astazi va prezint din nou un om si
o idee: interviul de mai jos vorbeste despre ideea de a trimite
strainilor scrisori scrise de mana sau de a le folosi ca pe instrumente
pentru o comunicare de la suflet la suflet cu persoanele din viata noastra.
“In facultate, am fost unul dintre putinii copii care aveau motiv sa
mearga sa verifice cutia postala la sfarsitul zilei si asta pentru ca
mama mea nu a crezut niciodata in e-mail, Facebook, in mesaje pe telefon
sau in telefoane mobile. Si in timp ce colegii mei vorbeau virtual cu
parintii lor, eu asteptam la cutia postala sa primesc o scrisoare de
acasa si sa citesc cum si-au petrecut weekendul, ceea ce era frustrant
cand bunica era in spital; insa cautam un biletel, un scris neingrijit
de la mama.
Si apoi m-am mutat la New-York dupa facultate si m-am trezit cu depresie si am facut singurul lucru la care m-am putut gandi la acea vreme. Am scris acel fel de scrisori pe care mama mi le scria mie catre straini si le-am distribuit in tot orasul, cu zecile. Le lasam peste tot, in cafenele, in biblioteci, peste tot. Am scris pe blog despre aceste scrisori si despre zilele din trecut cand ele ne erau necesare, si am facut un fel de promisiune nebuna pe Internet: daca imi ceri o scrisoare scrisa de mana, iti voi scrie, fara sa pun nicio intrebare. Peste noapte, inbox-ul a devenit un port al ranilor sufletesti- o mama singura din Sacramento, o fata batjocorita din Kansas, toti cerandu-mi mie, o tanara de 22 ani care de-abia isi putea comanda o cafea, sa le scrie o scrisoare de dragoste si sa le ofere un motiv sa astepte langa cutia postala.
Astazi, conduc o organizatie globala care este hranita de acele drumuri la cutia postala, de modul in care putem valorifica canalele de comunicare sociale intr-un mod cum nu s-a mai vazut pana acum, scriind si trimitand strainilor scrisori atunci cand au cea mai mare nevoie, dar mai presus de toate, hranita de teancurile de scrisori ca acesta, pline cu scrisul unor oameni obisnuiti, straini care scriu scrisori strainilor nu pentru ca se vor intalni vreodata pentru a se relaxa la o cafea, ci pentru ca s-au gasit unul pe celalalt scriindu-si.
Dar ceea ce imi place la aceste scrisori este faptul ca majoritatea dintre ele au fost scrise de oameni care nu au stiut ca pot fi atat de iubiti printr-o o bucata de hartie. Inainte de asta, nu ar fi putut sa ne spuna ce culoare are cerneala propriilor scrisori de dragoste. Ei sunt cei din generatia mea, crescuti intr-o lume in care hartia nu mai este necesara si in care cele mai frumoase conversatii ale noastre se intampla pe un ecran. Am invatat sa ne scriem jurnalul durerilor noastre pe Facebook, in mai putin de 140 de caractere.
Ce-ar fi sa ne gandim ca, de data asta, nu e vorba despre eficienta? Ieri eram la metrou cu acest teanc de scrisori, de la care pornesc multe discutii. Daca ai nevoie de o discutie, poarta cu tine prin oras o chestie din asta. Un barbat se holba la mine: „De ce nu folosesti Internetul?” Si m-am gandit: „Nu sunt nici specialist, nici strateg. Sunt o persoana care spune povesti.” Si iti pot spune o poveste despre o femeie al carei sot s-a intors din Afganistan si careia ii este extrem de greu sa descopere din nou acest lucru numit conversatie, asa ca imprastie peste tot prin casa scrisori de dragoste ca o modalitate de a spune: Intoarce-te la mine. Gaseste-ma atunci cand esti pregatit. Sau despre o fata care decide sa imprastie scrisori de dragoste in campusul sau din Dubuque, Iowa, doar pentru a vedea a doua zi cum eforturile ei sunt rasplatite, atunci cand gaseste scrisori de dragoste in copaci, in tufisuri sau pe banci. Sau despre barbatul care decide sa-si ia viata si foloseste Facebook-ul ca mod de a-si lua la revedere de la prieteni si familie. Ei bine, astazi doarme linistit cu un teanc de scrisori precum acesta sub perna, scrise de straini care au fost cu sufletul alaturi de el in acel moment.
Astea sunt povestile care m-au convins ca nu va trebui sa demonstram niciodata cat de eficient este scrisul scrisorilor, pentru ca acum este o forma de arta, in toate partile sale: de la semnatura, scris, trimis prin posta pana la mazgaliturile de pe margine. Simplul fapt ca cineva sta jos, ia o foaie de hartie si se gandeste la altcineva tot timpul cat face asta, cu o intentie care este mult mai greu de mentinut atunci cand deschidem browserul sau ne bazaie I-Phonul sau avem sase ferestre de conversatie deschise in acelasi timp, asta este o forma de arta care nu cedeaza in fata Goliatului zilelelor noastre numit Viteza, indiferent cator retele sociale ne vom alatura. Inca strangem cu totii la piept acele scrisori, acele cuvinte care vorbesc mai tare decat orice, intoarcem acele pagini colorate pentru a spune lucruri pe care avem nevoie sa le spunem, cuvinte pe carea avem nevoie sa le scriem surorilor, fratilor si strainilor, de mult prea mult timp.”
Si apoi m-am mutat la New-York dupa facultate si m-am trezit cu depresie si am facut singurul lucru la care m-am putut gandi la acea vreme. Am scris acel fel de scrisori pe care mama mi le scria mie catre straini si le-am distribuit in tot orasul, cu zecile. Le lasam peste tot, in cafenele, in biblioteci, peste tot. Am scris pe blog despre aceste scrisori si despre zilele din trecut cand ele ne erau necesare, si am facut un fel de promisiune nebuna pe Internet: daca imi ceri o scrisoare scrisa de mana, iti voi scrie, fara sa pun nicio intrebare. Peste noapte, inbox-ul a devenit un port al ranilor sufletesti- o mama singura din Sacramento, o fata batjocorita din Kansas, toti cerandu-mi mie, o tanara de 22 ani care de-abia isi putea comanda o cafea, sa le scrie o scrisoare de dragoste si sa le ofere un motiv sa astepte langa cutia postala.
Astazi, conduc o organizatie globala care este hranita de acele drumuri la cutia postala, de modul in care putem valorifica canalele de comunicare sociale intr-un mod cum nu s-a mai vazut pana acum, scriind si trimitand strainilor scrisori atunci cand au cea mai mare nevoie, dar mai presus de toate, hranita de teancurile de scrisori ca acesta, pline cu scrisul unor oameni obisnuiti, straini care scriu scrisori strainilor nu pentru ca se vor intalni vreodata pentru a se relaxa la o cafea, ci pentru ca s-au gasit unul pe celalalt scriindu-si.
Dar ceea ce imi place la aceste scrisori este faptul ca majoritatea dintre ele au fost scrise de oameni care nu au stiut ca pot fi atat de iubiti printr-o o bucata de hartie. Inainte de asta, nu ar fi putut sa ne spuna ce culoare are cerneala propriilor scrisori de dragoste. Ei sunt cei din generatia mea, crescuti intr-o lume in care hartia nu mai este necesara si in care cele mai frumoase conversatii ale noastre se intampla pe un ecran. Am invatat sa ne scriem jurnalul durerilor noastre pe Facebook, in mai putin de 140 de caractere.
Ce-ar fi sa ne gandim ca, de data asta, nu e vorba despre eficienta? Ieri eram la metrou cu acest teanc de scrisori, de la care pornesc multe discutii. Daca ai nevoie de o discutie, poarta cu tine prin oras o chestie din asta. Un barbat se holba la mine: „De ce nu folosesti Internetul?” Si m-am gandit: „Nu sunt nici specialist, nici strateg. Sunt o persoana care spune povesti.” Si iti pot spune o poveste despre o femeie al carei sot s-a intors din Afganistan si careia ii este extrem de greu sa descopere din nou acest lucru numit conversatie, asa ca imprastie peste tot prin casa scrisori de dragoste ca o modalitate de a spune: Intoarce-te la mine. Gaseste-ma atunci cand esti pregatit. Sau despre o fata care decide sa imprastie scrisori de dragoste in campusul sau din Dubuque, Iowa, doar pentru a vedea a doua zi cum eforturile ei sunt rasplatite, atunci cand gaseste scrisori de dragoste in copaci, in tufisuri sau pe banci. Sau despre barbatul care decide sa-si ia viata si foloseste Facebook-ul ca mod de a-si lua la revedere de la prieteni si familie. Ei bine, astazi doarme linistit cu un teanc de scrisori precum acesta sub perna, scrise de straini care au fost cu sufletul alaturi de el in acel moment.
Astea sunt povestile care m-au convins ca nu va trebui sa demonstram niciodata cat de eficient este scrisul scrisorilor, pentru ca acum este o forma de arta, in toate partile sale: de la semnatura, scris, trimis prin posta pana la mazgaliturile de pe margine. Simplul fapt ca cineva sta jos, ia o foaie de hartie si se gandeste la altcineva tot timpul cat face asta, cu o intentie care este mult mai greu de mentinut atunci cand deschidem browserul sau ne bazaie I-Phonul sau avem sase ferestre de conversatie deschise in acelasi timp, asta este o forma de arta care nu cedeaza in fata Goliatului zilelelor noastre numit Viteza, indiferent cator retele sociale ne vom alatura. Inca strangem cu totii la piept acele scrisori, acele cuvinte care vorbesc mai tare decat orice, intoarcem acele pagini colorate pentru a spune lucruri pe care avem nevoie sa le spunem, cuvinte pe carea avem nevoie sa le scriem surorilor, fratilor si strainilor, de mult prea mult timp.”
