Povestea stiloului

Stiloul sare sprinten. Isi inmoaie penita in cerneala. Albastra e cerneala. Ca albastrul ochilor mei, ca albastrul cerului senin, noaptea. Isi sterge surplusul cu sugativa, avand miscari delicate, firave.
Isi potriveste capacul usor, pe spate, ca un joben respectabil.
Se intinde, isi trosneste varful penitei penru a fi alimentat cu cerneala si incepe povestea:
"A fost odata un el si-o ea. Frumosi. Tineri. Unul mai ambitios ca altul. Si-au scris -prin mine- cuvinte frumoase. Cand s-au intalnit, nu s-au placut. Nu s-au putut iubi. Si totul s-a sfarsit.
Dar eu, i-am iubit.
Sfarsit"
Stiloul, obosit si trist, isi roteste capacul pentru a-si proteja penita.
Poate maine va scrie o poveste cu happy end.
Pana atunci, se duce la odihna in penar.

Viata nebuna

Traiesc intr-o lume nebuna, nebuna, nebuna...
Ma uit in jur, si ma intreb: "Eu sunt ciudata?" Asta e clar. Majoritatea accepta mitocania, injuraturile, tinuta descentata, igiena precara. Eu nu.
Oameni care traiesc virtual. Porti o discutie cu cineva si iti suna mobilul. Raspunzi. E o urgenta. Revii la discutie, dar din pacate ai pierdut sirul povestirii. Subiectul se schimba. Totul se intampla asa repede. Nu mai avem timp pentru sufletele noastre, pentru a ne regasi, pentru a renaste.
Nimeni nu mai are timp de nimic...nici macar pentru a-si aminti sa zambeasca.
Cati dintre noi am mai scris o scrisoare? Mi-amintesc cu drag perioada de corespondenta cu prietene din facultate. Chiar ma gandeam zilele acestea ca le-as scrie. Scrisul imi face bine. Ma linisteste.
Am sa iau lectii de scriere creativa. De abia astept.
Intr-o lume in care tehnologia e la cote maxime, eu scriu scrisori.

Ciudata ... cum va spuneam.