Noi

Mă întreb de ce anul acesta a avut atâtea hopuri? Mă întreb de ce nu găsesc mai rapid și mai ușor soluții perfecte?

În luna octombrie, chiar pe 1, picii au mers la creșă. Minunat! I-am laut de acolo cu lacrimi în ochi. A doua zi, Horia cam icnea în drum spre creșă. Când le văd lacrimile curgând șuvoi, și ochii care mă privesc cerșind îndurare, simt cum o bucată din mine se rupe. Nu îmi place că sunt așa. dar am înțeles - pentru că m-am documentat temeinic - că acomodarea e grea. Clar acolo s-a întâmplat ceva!

Îmi doresc un mediu prietenos pentru ei. Îmi doresc să li se ofere timp și atenție. Poate și o mângâiere din când în când. 

La prânz s-a dus S. să îi ia. Totul bine și frumos!

Noaptea, pe la 2 dimineața, cine voma? Horia. Și a ținut-o așa până de dimineață. A adormit epuizat pe la 7. Îl priveam cu milă, vinovăție că nu îi pot oferi ceva mai bun. măcar liniștea de a se bucura de această perioadă. Joi am mers cu el la medic. Mi-a recomandat să nu îl mai duc, pentru că ceva nu e în regulă acolo și somatizează. 

Am avut medical. Pe 5 octombrie a fost liber. Joi, Ana a mâncat cu poftă un covrig și a vomat ea toată noaptea. Eram epuizată.

Pe 6 octombrie am avut ateliere. Unul a fost un eșec, adică nu a venit niciun copil, deși editura se ocupase de promovare, de anunțat în școli, de lipit afișe. Însă, cum răutatea înflorește tot mai des, doamnele învățătoare nu au binevoit să aduc 5-10 copii la un atelier. 

Eram epuizată. Simțeam cum îmi tremură picioarele și tot corpul.

Am o perioadă grea. Alerg mult. La școală trebuie să fiu fresh, cu mintea brici, cu idei și foarte creativă. 

Poveștile personalizate mă așteaptă să le scriu, iar eu aș da orice pentru cel mai bun rezultat. Unii oameni au suflet luminos și mă înțeleg și au fost de acord să întârzii câteva zile. Alții au pus o presiune extraordinară pe mine. Îmi asum că greșesc. Îmi asum că fac prea multe. Am cerut ajutor și nu apare! 

Am nevoie de cineva care să stea câteva ore pe zi cu gemenii. Exact cât am eu orele. Nu mă abat! Dar nu găsesc. Așa că, îi iau după mine. Îi las la mama, care trebuie să o ia pe nepoțică de la grădi la prânz. Ei merg încet. E dificil și pentru ei. Mai ales obositor. Au numai 2 ani și 8 luni. Drumurile sunt obositoare uneori și pentru un adult, dar pentru ei. După ore, trec să îi iau. Simt că nu mai pot.

Dacă erau bine la creșă, știam că au activități, că dorm liniștiți - nu că le stric eu somnul venind să îi iau - că în 5 minute suntem acasă. 

Sunt tristă, obosită și dezamăgită! 

Când toate deciziile le iau numai eu, e greu! Epuizant de greu!