Bunătatea
Pe drumul de întoarcere, Smarald şi Paj priveau cu nesaţ şi admiraţie tot ce era în jurul lor. Voiau parcă să cuprindă totul în ochii lor, să le descrie în cele mai mici amănunte animalelor din Valea de Jos. Se bucurau de soare, de plantele şi animalele ce le ieşeau în cale, de adierea plăcută a vântului ce îi gâdila mustăţile iepuraşului Smarald. Păianjenul Paj a zărit o floare foarte frumoasă, cum nu mai întâlnise.
– Te rog, Smarald, lasă-mă să o ating măcar două secunde. Vreau să-i spun cât este de frumoasă, de rară, să-i mărturisesc că nu am văzut în viaţa mea o asemenea minune.
– Dacă asta e plăcerea ta, cu mare bucurie, Paj, răspunse iepuraşul aplecând puţin capul, astfel încât păianjenul să poată coborî.
Paj s-a aşezat pe petalele viu colorate, în nuanțele curcubeului. A mângâiat atent fiecare petală şi, văzând că acestea se strâng timid, a şoptit emoţionat:
– O floare atât de superbă și un miros atât de îmbietor nu am mai avut ocazia să văd. Să rămâi la fel de frumoasă, Floare Rară.
Aplecându-şi petalele astfel încât Paj să poată coborî, Floarea Rară a zis cu veselie în glas:
– Mulţumesc mult pentru apreciere. Rolul meu este să sensibilizez fiinţele la frumos. Fie-ţi viaţa plăcută şi senină, cum este cerul vara!
Cei doi călători curajoşi şi-au reluat drumul voioşi, mulţumiţi de călătoria lor. Paj cânta de zor „Pânza de păianjen”. Iepuraşul Smarald asculta amuzându-se.
O umbră neagră, imensă a pus dintr-odată stăpânire pe pajiştea traversată în linişte până acum de cei doi eroi ai poveştii. Smarald şi-a păstrat calmul dobândit pe parcursul lungii sale călătorii.
– Cine eşti şi ce vrei de la noi? întrebă sigur pe el iepuraşul.
– Aşa deci… nu mă recunoşti… Crezi că am uitat ce mi-aţi făcut? De data asta nu mai aveţi scăpare, grăi puternic şi înfricoșător vulturul pleșuv, care îi atacase când au plecat în călătorie.
Paj a început să tremure, dar nu spunea nimic, de teamă să nu-l sperie pe prietenul său. Smarald, dând dovadă de înţelepciune, s-a ascuns iute după un copac. A scos fildeşul din bocceluţă, l-a aruncat în aer rugându-l:
– Fildeș, fildeș, te rog transformă acest duşman într-un gândac.
Rugămintea i-a fost imediat îndeplinită. Vulturul cel fioros s-a transformat într-un gândac firav, care a fost înghiţită imediat de păianjenul înfometat.
– Mulţumesc, dragul meu Smarald, pentru această masă delicioasă, ivită pe neaşteptate, rosti Paj râzând.
În timp ce Smarald se pregătea să pună fildeşul la locul său în bocceluţă, zări lângă copac un măr stricat, aproape putred, care ofta.
– Ce-ai păţit? Te pot ajuta? întrebă Smarald.
– Dacă ai vrea, ţi-aş fi recunoscător!, murmură cu ultimele puteri mărul.
– Desigur, spune-mi şi dorinţa îţi va fi îndeplinită.
– Ia-mi toate seminţele şi plantează-le pe această pajişte. Provin dintr-un soi de meri rar întâlnit. Aici este locul meu. Îmi doresc să duc soiul mai departe, îngăimă timid mărul.
Paj a desfăcut mărul până a ajuns la cotor. Iepuraşul, folosindu-şi gheruţele, a scos toate seminţele și le-a îngropat în pământ. De-abia atunci, privind în jur, a văzut că acolo era o livadă de meri frumoşi şi semeţi.
– Ce roade bogate au aceşti meri! Într-adevăr, par a fi un soi rar, afirmă iepuraşul uimit.
– Ai dreptate, mărturisi păianjenul.
– Am rezolvat şi această misiune, aşa că ne putem continua drumul spre Valea de Jos. Nu mai este mult, adăugă Smarald.
Încântaţi de faptele lor, cei doi prieteni cântau şi glumeau, fericiţi că această călătorie nu a fost în zadar. Deodată, din apropiere au început să se audă plânsete şi lătrături care cereau ajutor. Călătorii noștri s-au apropiat de locul din care veneau scâncetele.
– Of, bietul de tine, rosti Smarald. Ce-ai păţit? Cine a avut inima atât de crudă să-ţi facă una ca asta?
Un câine frumos, brun, cu pete cafenii era legat de un copac cu o sfoară. Se agitase să scape, să găsească o soluţie. Sfoara se scurtase și acum era cât pe ce să se ştranguleze.
Fără a sta mult pe gânduri, Smarald a început să roadă sfoara. A durat ceva, dar a salvat câinele.
– Gata, acum eşti liber, rosti iepuraşul.
– Mulţumesc. Să fii sănătos! Numele meu este Câinele Brun. Poate ne vom mai întâlni.
– Plăcerea a fost de partea mea! Ai grijă de tine!, strigă Smarald.
