vis spulberat

când e să n-ai noroc, n-ai şi nu ai. "Slavă Domnului", îmi zic. "înseamnă că nu sunt atât de proastă, şi nu mă încadrez în proverbul (oare cine l-a scris că tare genial a fost!): prost să fii, noroc să ai. "

visul oricărui profesor este să fie titular. la naiba! toată viaţa am învăţat, si constat că nu mă ajută la nimic. mai bine învăţam să fac covrigi sau gogoşi. după noua lege, numar 3... alineatul al treilea mai din dreapta (deja mă enervez), mă puteam titulariza. însă nu am suficiente ore pentru a mi se aplica legea.

aud un poc şi cred că mi-a crăpat inima, în două sau în nouăzeci şi nouă. nu, era doar capsa de la sutien. respir uşurată.

eu par vitează, si deloc afectată. însă sufletul şi scoarţa cerebrală fac şedinţă de bloc:
- băi nene, da' fata asta ne omoară cu zile.
- da, frate, n-are şi ea pic de noroc, comentează sufletul.
- da' zău că m-am săturat de învăţat, se jelea creierul. îmi bag picioarele în ea de viaţă de intelectual, şi mă duc în insulele Maldive să mor prăjit de soare, nu de zeci de cărţi şi scheme şi stress. nu mai suport ştiinţa. fata asta m-a exasperat! nu e an în care ea să nu dea examen. sinapsele mă urăsc, axonii vor să se scurteze şi să strice circuitele. are o mulţume de idei, mă uit cum circulă prin fascicule ascendente şi descendente. e ca la nebuni în capul ei. uite aşa, de-al năibii, m-am răzbunat. i-am dat nişte dureri cumplite - i-am strâmbat puţin un fascicul - să mai stea şi ea ca o lady să se relaxeze, să vizioneze un film, să citească o revistă. pe neuronul meu de boss că nu mai suport.
- în ultimele zile şi eu am suferit rău de tot. am avertizat-o, trimiţând semnale. mă mir că a decis să îmi dea vitamine, scânci îndurerat sufletul.

*

que sera, sera...
poate voi deveni purtătoarea de cuvânt a ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului...
poate va trebui să renunţ la învăţământ...
poate voi lucra la o şcoală particulară... sau în învăţământ universitar...
poate ajung să lucrez la Institutul Cultural din Belem...
poate ajung o scriitoare de succes şi călătoresc prin lume să îmi promovez cărţile...
şi, în final.... que sera, sera...

azi scriu la mişto...

când limba mica era la cifra 3 şi cea mare la cifra 5, eu nu dormeam. în miezul nopţii, alb şi rotund ca o minge sau o nucă de cocos cu malformaţii genetice, eu încă îl mai aşteptam pe moş Ene. neserios. normal. ca toţi bărbaţii ce apar în viaţa mea.

citesc până acum câteva minute despre povestea prinţului Charles şi a prinţesei Diana, şi am fost atât de dezamăgită, încât mi-am promis că nu mai cred în prinţi. după ce că este urât, cu urechile alea de Dumbo, este şi necioplit şi crud, de parcă n-ar avea sânge în corp. suflet de sticlă, ciobit şi denivelat. of... şi prinţesă anorexică... şi depresivă.... trist.

ideile mi se bulucesc în cap de nebune. apar oameni, replici, poezii, poveşti pentru copii... toate se împing să îmi atragă atenţia. într-un final adorm.

şi asta este tot ce mi-am amintit acum, când limba mică a ajuns obosită la cifra 10, iar cea mare la 3.

Minunea minunilor s-a minunat!
Scuze: s-a întâmplat.
De-abia azi am aflat
Că la farmacie se vinde dragoste pisată,
Speranţă cu pipeta, noroc la kilogram,
Dar să nu ai minte decât un dram.
Domnul de la tejghea, un vrăjitor frapant,
Mi-a dăruit zâmbete în sită,
Cică să le dăruiesc,
C-ar fi nefiresc,
Ca tuta să zâmbesc.