„Ce dor îmi e de sora mea, de prieteni, de locuri şi de mama, de răsfăţul ei. Nu mă pot întoarce acasă înfrântă, doar sunt o femeie puternică, ce mama naibii”.
Raluca închise fereastra cu putere, parcă vrând să-şi demosntreze că este puternică, aprinse un beţişor parfumat, îşi luă jurnalul - primit de la Cristina, prietena ei, cu ocazia zilei de naştere – şi începu să aştearnă gânduri peste gânduri, şi doruri, şi vise, şi dezamăgiri, toate printre sunetele muzicii ce se auzea când mai tare, când mai încet, în funcţie de prezenţa protagonistei în realitate.
Într-un târziu îşi aminti că avea invitaţi în acea seară.
- Îmmm... ia să fac eu ceva bun. Să vedem ce am prin frigider... aha, am ce-mi trebuie pentru nişte clătite delicioase, aşa cum am învăţat să pregătesc de la unchiul meu favorit. Tanu, da, deci gătesc azi. Ha ha ha. Am să le umplu cu gem de gutui amestecat cu nuci pisate, reţeta mamei. Off, ce dor îmi e de ea.
În mişcări de salsa şi de samba, clătitele se înmulţeau pe platou, umplutura era pregătită, aşa că, Raluca a considerat că merită un duş energizant.
- Plan îndeplinit!exclamă raluca ieşind din duş, îmbrăcată în halatul de baie, albastru, cadou de la sora ei. Ce bine este Tanu... nu vrei şi tu unul? Ha ha ha... ştiu că nu îţi place, dar săptămâna viitoare nu mai scapi. Eşti jegos! Off, de ce nu-mi spui că am uitat să citesc poveştile de care mi-a vorbit Sânziana de dimineaţă!? Motan uituc ce eşti! Hai să citim...
Îşi deschise laptopul, îl postă pe Tanu lângă ea, îi îngheţaseră puţin picioarele, şi tastă numele, apoi parola pentru a verifica mailul. O puzderie de mesaje, care mai de care mai importante şi mai interesante, aşteptau să fie citite. Dar ea, era hotărâtă să lectureze poveşti, simţea nevoia să evadeze din lumea asta egoistă, haină, tristă, invidioasă... A reperat titlul: „Poveşti pentru o stare de bine şi zâmbet la purtător”, a dat click, l-a salvat pe desktop şi a început lectura, cu voce tare, să le simtă mai bine.
- Oauu.. minunat... cât curaj... ce bine e să fii copil...
Exclamaţii ce se iveau pe parcursul lecturii, timp în care ochii Ralucăi sclipeau de bucurie, iar colţurile gurii îşi modificau poziţia, dând o mimică uşor de descifrat. Ajunsă la final, cărticica de poveşti a fost apreciată şi Raluca era convinsă că va avea succes, iar autoarea nu trebuie să se oprească aici. De abia aştepta să afle detalii de la Sânziana. Nu termină de gândit, că se auzi suneria.
- Imediat, spuse prompt Raluca, care dintr-o mişcare a fost la uşă.
- Da’ ce bine miroase aici. Se pare că am nimerit la fix, îmi e o foame de lup, chiar voiam să aduc o pizza, dar m-am gândit la fierea ta „cochetă” şi mi-am continuat drumul, rosti Sânziana. Să ştii că nu am avut răbdarea necesară să aleg un puzzle prea complex. Sper să te mulţumească acesta, şi îi întinse o cutie.
- Eşti cam speriată de pretenţiile mele, observ, zâmbi Raluca şi îşi îmbrăţişă prietena.
Descrierea Sânzianei, în câteva cuvinte, ar suna cam aşa: „Femeie de 30 ani, frumoasă, cochetă, stăpână pe ea, orfană de la 19 ani (părinţii au decedat într-un accident de avion), ambiţioasă, sinceră, prietenă devotată, pasionată de cărţi biografice şi reviste pentru femei. Ochi verzi, brunetă, păr lung, poartă ochelari, 170 m, 52 kg.”
Fetele au mâncat clătite, au băut vin fiert cu scorţişoară, au pus la cale interviul cu scriitoarea poveştilor care le fascinase şi au vorbit vrute şi nevrute, planuri, amintiri, iubiri şi doruri. Când soarele le bătea uşor în geam, au realizat că sunt obosite şi ar fi timpul să se odihnească puţin. Privind-o pe Sânziana ce liniştită doarme, Raluca gândea: „Mulţumesc Doamne că îmi scoţi în cale oameni buni!”
