Zilele trecute mi s-a spus: "Ia o pauza. Pamantul se roteste si fara contributia ta". Am zambit, si mi-am vazut de ale mele. Mai cu invarsunare, cu mai mult patos, parca sa demonstrez cuiva ca sunt nemuritoare.
Sambata, organismul meu a cerut cu insistenta odihna. Chiar nu puteam sta cu ochii deschisi. Printre pauze de somn, am mai scris cateva "poezii". Duminica, ma simteam refacuta. Seara, o durere de cap m-a cuprins in chingile ei puternice. Am crezut ca somnul ii va veni de hac. Nu a fost asa. Durerea s-a jucat cu mine, pana cand, luni dupa-amiaza m-a rapus. E cumplit sa fii atat de doborat incat sa nu poti articula cuvinte, sa nu reusesti sa trimiti un mesaj sa ceri ajutor. In acele clipe mi-a fost teama. Cu toate acestea, e miraculos, au fost oameni - mai mult sau mai putin cunoscuti - care au simtit ca nu sunt in regula si m-au cautat. Ca si cum, prezenta lor, ma tinea in viata. Efortul de a raspunde la mesajele lor, mi-a dat puterea sa ma ridic. LE MULTUMESC ENORM DE MULT! Nu am crezut ca voi ajunge vreodata sa merg de-a buselea (sau cum s-o scrie corect), sa nu am puterea sa ma ridic. A fost infiorator.
Toate acestea de la oboseala, dezamagiri, stress, hrana anapoda, alergatura... si ma intreb: pentru cine? Sa demonstrez ce si cui? Sunt un nimeni.
Acum stau in medical, caci nu pot sta in doua picioare - ce mi-as fi dorit sa fiu miriapod - si ma simt vinovata ca chiulesc. Sunt sigura ca sunt bombanita la greu, la locul de munca. Dar, sincer, chiar nu pot fi model in aceste zile de chin trupesc si sufletesc. Si uite cum - vorba surorii mele - tin eu post negru fara sa vreau.
Aveti grija de voi si odihniti-va!
