Departe

Vreau sa ajung departe. Vreau sa ajung la el.

-Dar ai piciorul luxat?!

-Tocmai de aceea vreau sa-l vad. Atat. Nu vreau mai mult.

Ii spun in fiecare clipa, in gand cat mi-e de dor de el, de ochii lui.

Vocea lui calda, cu aroma de ciocolata fierbinte, este incuiata in sertarul din dreapta al sufletului meu.

Descui si ascult, ca o caseta muzicala, de cate ori vreau.

Imi sterg lacrimile de dor... si pornesc, schiopatand, spre departe.

Strabat munti si vai, traversez campii si rauri.

Ploaia mi-o fac prietena... vantul imi usuca parul.

Copacii imi ofera roadele lor. -Esti atat de slaba... nu stim cat vei rezista. Intoarce-te!

-Nu. Dragostea cere sacrificii.

-Il vei gasi si vei lesina, spune un smochin timid.

Zambind, culeg o smochina, si-i raspund: Asta imi va da energie.

Pornesc mai departe, cu durere ce-mi seaca sufletul. Ma pansez cu frunza de brusture. Un paianjen imi face o fasa. Albinele imi aduc miere. Prind puteri.

-Stii unde trebuie sa ajungi? Pe cine cauti?!ma intreaba vantul.

-Nu stiu unde este. Dar il caut pe el. L-am vazut de doua - trei ori in viata mea, imi apare adesea in vis, raspund.

-Drum bun si mult curaj. Aici, eu imi schimb directia, asa ca te parasesc.

-Am sa-ti dau de stire despre finalul departarii mele.

Norul pufos, vesel si aromat cu rom, se apropie:

-Te insotesc de aici, zise zambind si sigur pe el.

-Multumesc.

-De ce il cauti pe el?

-Mi-e dor de el, tare dor. Vreau doar sa-l vad, sa-l fotografiez pe retina, pentru totdeuana. Sa-l port in sufletul meu, mereu si pretutindeni. Sa-l am ca tipar.

-Trebuie sa-ti acopar umerii. Ne apropiem de Polul Nord.

-Uite un pinguin. Ce dragut este. Tocmai ce am vazut Happy Feet.

Ii fac semn cu mana. Imi trimite un pupic.

Mai fac trei pasi si vad o familie de ursi polari.

-Cat sunt de albi! exclam.

Ma aud si-mi fac cu ochiul. Puii patineaza, asa putin, in cinstea mea.

Ursoaica, vazandu-mi piciorul ranit, imi da o pereche de cizme de blana. [Sunt pitipoanca].

Pe un ghetar, zaresc o colonie de foci. Ma aplauda si imi ureaza bine am venit.

Langa un foc, un explorator.

-Te asteptam, imi spune.

-Stiai ca vin?intreb mirata.

-El mi-a zis ca vii. Te-a simtit, aproape de cand ai plecat.

-Ciudat. Voiam doar sa-l vad, fara ca el sa stie.

-Stie. Si vrea sa fiti impreuna pana cand moartea va va desparti. Acestea fiind spuse, ma batu usor pe umar, imi inmana diploma de invingator si adauga:

-Va meritati unul pe altul. Sa fiti fericiti!

Ii multumesc norului ca m-a incalzit, intru in iglu si-mi spun:

-Nu pot sa cred ca am ajuns asa departe. Eu voiam doar sa-l vad. Nu pot sa cred ca si lui ii e dor.

Este un semn de la Dumnezeu. Oare? Atat de departe incat nu-mi vine sa cred ca imi mai sunt ascultate rugaciunile.

Canada vs România

Săptămâna trecută, am primit vizita neaşteptată a învătătoarei mele. S-a reîntors în ţară împreună cu fiicele ei, pentru a le arăta România. Fiica cea mare s-a născut aici. Avea doi ani când a plecat. Cea mică s-a născut acolo, la scurt timp după ce au ajuns, astfel căpătând rapid cetăţenie canadiană, căci da, am uitat să spun, Canada este ţara în care s-au stabilit.

Învăţătoarea mea s-a născut şi a copilărit în acelaşi cartier în care locuiesc acum. Unul mărginaş, sărăcăcios, în care acum se fac lucrări de reabilitare... dar din care au plecat oameni mari. Printre ei, Ştefan Iordache, Gelu Colceag. ( asta e aşa, să-mi spăl onoarea). Oricum, omul sfiinţeşte locul.

În visarea mea, credeam că acolo totul e foarte uşor, umblă câinii cu covrigi în coadă. Se pare că nu e deloc aşa. Se munceşte. Acolo, spre deosebire de aici, oamenii chiar muncesc ca să aibe. Nu aşteaptă să le pice din cer. Când sunt daţi afară, fac cursuri de reprofilare şi încep altceva. Îşi fac propriile lor mici afaceri. De exemplu, un cabinet de masaj terapeutic, o micuţă firmă de materiale promoţionale etc. Am înteles că, dacă vrei cu adevărat ceva, se poate. Când ai afacerea proprie, chiar te zbaţi pentru a reuşi. Acolo, oamenii sunt foarte organizaţi şi stiu ce vor.

Tinerii sunt mult mai maturi. Îşi iau carnet de conducere de la 16 ani, au responsabilităţi, lucrează în vacanţe de la 16 ani şi nu râde nimeni de ei că nu au ce mânca şi de aceea muncesc. Clar este o altă mentalitate, de aceea au atins un nivel înalt de civilizaţie. Bravo lor.

Noi în cât timp vom ajunge ca ei?

M-am simţit fericită şi mândră că maestrul şi-a vizitat unul din cei mai buni învăţăcei.