Îmi privesc copiii și îmi vine să îi sărut non-stop. Sunt atât de simpatici. Ana își dă scoate bluzele pe cap, dar uită să scoată și mânuțele. Horia profită de situație și îi bagă degetele în gură și în nas. Este minunat să observ acest proces al devenirii din pui de om, OM MARE. Câtă inocență este în noi la început! Cât de frumoși, de veseli și de buni suntem! Privesc la copii în parc și realizez (mai mult ca niciodată) că noi, adulții, părinții stricăm copiii sau educăm OAMENI de proastă calitate.
Uneori, micuții mă surprind prin găsirea unor soluții rapide și corecte la unele probleme, unde eu mă scarpin cu dreapta pe partea stângă. Rămân cu gura căscată de emoție, de uimire, dar și de fericire.
O vecină îmi spunea zilele trecute că sunt o mamă fericită. DA! SUNT! RECUNOSC și MULȚUMESC ZI DE ZI PENTRU ASTA!
Micuții sunt sănătoși. Au mers de la 9 luni și jumătate și au mers singuri. Nu m-am cocoșat să mă țin după ei. Înțeleg tot ce le spun. Hahaha! Chiar și le explic că nu e voie acolo, că se pot lovi, îmi fac cu mâna semnul de nu, apoi mă privesc și fac lucrul respectiv. Îmi spun din privire: „Chiar nu e voie? Serios? Dar ce se poate întâmpla?” Deși s-au lovit de multe ori, s-au ridicat și și-au văzut de treabă. Când nu se joacă împreună, fiecare își ia obiectele preferate și improvizează. Când simt nevoie de răsfăț, de dragoste, de atenție, întind brațele și își cer drepturile.
Au zile când mănâncă foarte bine, zile când mănâncă mai puțin, dar sunt bine.
Ador când vorbesc pe limba lor. Parcă ar fi japonezo- arabă. Hahahaha! Sunt foarte vocali și expresivi!
Iubesc fiecare zâmbet, fiecare strâmbătură, fiecare cățărătură și fiecare alergare în brațele mele.
