E greu... si lacrimi tasnesc sa purifice sufletul obosit, candva vesel si plin de culoare, copilaros si increzator.
Nu are rost sa ma intreb de ce... cuvinte grele imi rasuna in urechi... comparatia obositoare timp de ani buni... nici cel mai tare sportiv nu ar fi rezistat psihic la asemenea presiunea. Mi-au furat tot ce aveam mai bun: tinerete, energie, optimism, incredere in mine, TIMP, dragoste, daruire... o familie de vampiri energetici...
Si acum... sufar... si incerc sa ma urnesc in fiecare zi... sa gasesc puterea sa zambesc, sa ma bucur de soare, de flori, de viata. Ai mei sufera cand ma vad letargica si trista... lipsita de chef de viata... si ma doare cand stiu ca nu le voi putea oferi nicio bucurie prea curand. Am stat la rand ca altii sa obtina fericirea... si eu nu am mai apucat.
Pana cand? Pana cand trebuie sa indur mizeriile sortii?
Nu mai pot avea incredere in nimeni... am impresia ca toti oamenii sunt asemenea lor: egoisti, rai, reci, fara suflet, avari...
