Când auzeam această expresie „Numai mamă să nu fii!” mi se părea o mare exagerare! Ei, dar ce e greu în a avea copii? Da... ei și ce dacă nu mănâncă! Ei... dacă îi este rău îi va trece.
Acum, trăiesc la dublu rolul de mamă. Copii energici, cu personalități puternice.
Acum o săptămână, rămasă singură cu cei doi, cu multe povești personalizate restante care musai trebuiau scrise în acea zi, cu rufe de pus în mașină, cu rufe de strâns de pe sârmă...plus altele care nu vreau să le iau în calcul (geamuri de spălat, ordine în sertare, etc.).
Am mers la copii în sufragerie. Ana își pusese pernele de la canapea una lângă alta și pășea pe ele. I-am spus să nu mai facă. Atât! Nu am luat alte măsuri, deși presimțeam un pericol. Am plecat în dormitor să mai scriu câteva rânduri.
Nu mă așez bine, că aud buf și plâns.Mă ridic rapid!
Ajung! Ana era cu capul spart, cu sângele șiroind pe nas. Horia panicat îmi spunea că a făcut buba. Alunecase din pat chiar de marginea mesei de lemn.
Nu mai știam ce să fac! Să plâng nu avea rost! Am anunțat-o pe mama să vină să rămână cu Horia, după ce anunțasem salvarea.
Am ajuns cu Ana la spital după ce îi pusesem gheață și comprese și reușisem să îi opresc sângerarea.
Acolo mi s-au expus modalitățile de a i se face o tomografie sau radiografie: fie în somn dacă doarme liniștit, fie sedare. Efectele secundare pot fi vomă și înecare, fie cancer peste ani. M-am speriat, deși i-aș fi făcut pentru că loviturile la cap nu sunt o simplă lovitură. Dar mimica doctorilor îmi spuneau că nu este cazul. Ana era foarte vioaie, deși era trezită de la 6. Vorbea cu toată lumea. Nu a plâns o secundă. Mi-au spus că e nevoie să merg cu ea la Budimex să o coasă. Mi s-au înmuiat piciaorele. Apoi, o doamnă mi-a spus că încearcă cu plasturi. I-a pus un plasture. A doua zi am revenit la control. Mă așteptam să plângă când vede salvări (deși a fost fericită că s-a plimbat cu salvarea), medici, oameni bolnavi. Nu. Absolut deloc! Rana se lipise foarte bine. Nu a fost nevoie să revenim pentru un alt trei bandaj.
Încă revăd rana când închid ochii. Îmi fac mii de procese de conștiință. Nu sunt o mamă responsabilă. Nu trebuie să îi las nesupravegheați! Mai ales când încăperea nu este un loc sigur!
La aceeași masă s-a lovit și Horia prin iarnă. A făcut ditamai cucuiul. I-am pus la fel gheață. Nu! Nu sunt demnă de numele de mamă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu