Pornind de la un interviu

Citesc Adevarul Literar si Artistic. Interviu cu scriitorul britanic de faima internationala Salman Rushdie. Nascut in India, la Bombay, in 1947. Studii la Cambridge in Londra. Licentiat in Istorie.

"Daca n-as fi emigrat, n-as fi scris." E convins ca romanele lui au succes pentru ca sunt "motor de povesti."

Nu sunt indreptatita sa fac o comparatie... dar las putin modestia la o parte, si realizez ca scrisul e o forma de a te elibera: de dor, de emotie, de tristete si chiar de bucurie.

Imi amintesc de intalnirea de la revista ELLE, de anul trecut din noiembri, cu scriitorul de romane dragoste-psihologice Douglas Kennedy - am si autograf de la el - si spunea ca merge pe plaja, si cauta sa scrie. Porneste de la un personaj, de la o idee, apoi o dezvolta.

Cat de umani sunt scriitorii!

Cred ca cel mai usor e sa scrii pornind de la tine, de la trairile tale, de la ceea ce simti. E minunat sa pornesti de la ceva trist si sa-l tratezi in zeflemea... sau nu e bine spus... sa il tratezi cu simt al umorului la cote maxime.

Imi doresc sa scriu povesti cu talc...

Imi doresc sa am parte de cititori curiosi, insetati... in care sa ma identific.

Si stiu ca asta nu mai intarzie mult.

Jurnal de profa

Dimineata friguroasa... merg grabita si obosesc. Raceala isi face de cap. In metrou toata lumea stranuta si tuseste. Fiecare se uita "urat" pe celalalt. Gripa porcina a produs panica. Eu, care nu sunt ipohondra, parca am luat-o putin razna de cand am racit. Am si organismul slabit... am contact direct cu copiii - ei imi cer sa merg tot timpul langa ei, sa-mi arate una alta - si nici nu am mai fost racita de ani buni. Am un usor sentiment de teama.

O fetita zgribulita si adormita urca in autobuz cu mama ei. Merge la gradinita. O iau sa stea la mine in brate. E asa frumos sa fii mama. Se joaca cu degetele mele. Ma amuz. Imi place. E minunat sa ai copii si sa te pui la mana lor. Desi, atunci cand ii ai, esti dur, caci doar vrei sa dai educatie. Poate voi reusi sa-mi educ copiii prin puterea exemplului, cu zambete si voie buna.

Merg agale spre scoala. E devreme. Parca e cald. Am frisoane? Nu, nu, nu ma mai gandesc la gripa. Nu am ce admira in jur. Podul Grozavesti creste maret pe zi ce trece. Va fi grandios. Si asa imi plac mie podurile. Va fi gen Brooklyn. Ha ha ha. Masini, claxoane... oameni putini.

Ajung la scoala. Semnez condica. Nu prea am chef. Poate de la raceala... ha ha ha... de fapt e ca nu am chef. Mai vin si alte colege si spun ca sunt obosite, ca nu au chef.... ca s-a acumulat oboseala. O alta profesoara marturiseste: "Cand am aflat cati bani voi lua, nu ma mai trage inima nici sa vin spre scoala". Ne ducem de rapa...

Intru la ore... copiii sunt veseli desi e devreme. Ascult, citesc cu ei, predau, facem exercitii. Ochii imi lacrimeaza de la raceala. "Doamna plangeti?" Observa imediat. Sunt cu ochii pe mine ca pe butelie. Isi amintesc ca ieri mi-am uitat batistele de hartie pe catedra. Ei le-au adus la cancelarie, nu le-au furat. Zambesc. Unii sunt atat de corecti.

Urmatoarea ora, cu ultimele resurse, intru inn clasa. Pentru a-i stimula si a face si altceva, ii pun sa faca un rebus, pornind de la un cuvant. Se revolta. ca la ce le trebuie lor. "Asa, pentru voi, un fel de recapitulare, sa mai facem si altceva la ora." Lor nu le trebuie. "Voi da nota." Asa se calmeaza si scriu. Trist... vanatori de note... va mai exista cultura generala....?

Pornesc spre treburi domestice... plata facturilor. Nebunie de sfarsit de an... cozi... nervi... lume stresata.

Autobuz... lectura... priviri pe geam...

Acasa - ce bine - ceai fierbinte, portocale (uite asa mai mananc si eu) si verificare mail. Acum, merg sa ma refac cu o mica portie de odihna.

Pe curand!