Micuții au mers o săptămână la creșă. Au plâns în fiecare dimineață. Mă doare să îi văd așa speriați, nefericiți.
În prima zi când i-am lăsat să doarmă acolo, Horia mi-a spus că e supărat pe mine. Și așa a fost. L-am simțit. Era trist, abătut, tăcut. Ana e fericită când îi iau. Se bucură mult când mă vede și exclamă: „Mamiii!” Bineînțeles că și eu îmi țin lacrimile în frâu.
Pe 11 septembrie, când începusem școala și am primit și dirigenție și stăteam la coadă la manuale, mă sună de la creșă că a vomat Horia. Vomase și acasă puțin, dar am zis că de la plâns. L-a luat taică-su. L-a dus la mama. Acasă nu a mai avut nimic. Marți dimineață a vomat și Ana. Au răcit foarte rău și parcă nu le mai trece.
Sunt supărată pe mine... oare nu i-am dus în lume suficient? De ce sunt așa neadaptabili? Am mers cu ei în parc, la evenimente, la aniversări. Adevărul că soțul este așa retras, introvertit. Mă simt vinovată. Cum să fac să se obișnuiască. Le-am explicat mereu că vor cânta, vor dansa (chiar fac dansuri și vreau să le plătesc, măcar pentru Ana că este fetiță), va veni teatrul la ei. Mă simt depășită de situație. Mă supăra și duritatea soțului când îi lasă acolo și nervozitatea cu care iese din creșă. Ei simt tot stresul acesta. Eu pe de altă parte, în nebunia mea de a fi punctuală, i-am mai stresat dimineața cu celebrul „hai, hai!”
Mi-am dorit enorm să fiu mamă! Am primit doi copii minunați, și mă simt vinovată pentru că nu sunt o mamă cum ar merita. Le ofer puțin, prea puțin pentru cât merită.
Oare va fi bine cândva?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu