POVEȘTI PERSONALIZATE

Vinovată

Micuții au mers o săptămână la creșă. Au plâns în fiecare dimineață. Mă doare să îi văd așa speriați, nefericiți. 

În prima zi când i-am lăsat să doarmă acolo, Horia mi-a spus că e supărat pe mine. Și așa a fost. L-am simțit. Era trist, abătut, tăcut. Ana e fericită când îi iau. Se  bucură mult când mă vede și exclamă: „Mamiii!”   Bineînțeles că și eu îmi țin lacrimile în frâu. 

Pe 11 septembrie, când începusem școala și am primit și dirigenție și stăteam la coadă la manuale, mă sună de la creșă că a vomat Horia. Vomase și acasă puțin, dar am zis că de la plâns. L-a luat taică-su. L-a dus la mama. Acasă nu a mai avut nimic. Marți dimineață a vomat și Ana. Au răcit foarte rău și parcă nu le mai trece. 

Sunt supărată pe mine... oare nu i-am dus în lume suficient? De ce sunt așa neadaptabili? Am mers cu ei în parc, la evenimente, la aniversări. Adevărul că soțul este așa retras, introvertit. Mă simt vinovată. Cum să fac să se obișnuiască. Le-am explicat mereu că vor cânta, vor dansa (chiar fac dansuri și vreau să le plătesc, măcar pentru Ana că este fetiță), va veni teatrul la ei. Mă simt depășită de situație. Mă supăra și duritatea soțului când îi lasă acolo și nervozitatea cu care iese din creșă. Ei simt tot stresul acesta. Eu pe de altă parte, în nebunia mea de a fi punctuală, i-am mai stresat dimineața cu celebrul „hai, hai!” 

Mi-am dorit enorm să fiu mamă! Am primit doi copii minunați, și mă simt vinovată pentru că nu sunt o mamă cum ar merita. Le ofer puțin, prea puțin pentru cât merită. 

Oare va fi bine cândva?

Epuizare

Nu am crezut niciodată că voi ajunge să spun „nu mai pot!” sau că voi avea tensiune sau că mă va durea inima de la oboseală și stres. Nu am crezut niciodată că voi adormi la orele 22 și nu mă voi putea trezi la 5 să citesc câteva pagini pentru sufletul meu. Parcă îmi e teamă de weekend. Trece atât de repede și numai cu lucrurile restante: spălat, aspirat, schimbat lenjerii. Niciodată cu timp pentru joacă și drăgăleală. 

Nu am crezut niciodată că voi fi copleșită de datorii, de griji, de gândul că nu pot să fac ceva bun pentru copiii mei. 

Nu am crezut niciodată că voi renunța - atât de curând - la bucuria de a-mi cumpăra o bluză sau o rochie. 

Nu am crezut niciodată că nu îmi voi permite să le ofer copiilor mei un spectacol sau un sport. 

Nu am crezut niciodată că dantura mea nu va putea fi tratată la timp, deși am început demersurile în această vară... și am fost de câteva ori bune, nimic nu s-a concretizat. Doare, fizic și psihic.

Nu am crezut niciodată că voi ajunge să nu mai pot lucra nopțile, să am blocaje mintale. 

Parcă nici să plâng nu mai pot... cu toate că tot felul de lacrimi - de teamă, de neîncredere, de mamă rea, de furie, de nedreptate - s-au adunat în spatele ochilor mei mari, frumoși cândva, acum pierduți.