"Atata vreme am asteptat sa iubesc cu adevarat..."
Mereu am iubit cerebral...pentru ca era dragut, pentru ca imi vorbea frumos, pentru ca nu eram singura, spunandu-mi ca va fi bine, desi nu era ceea ce voiam.
Atunci cand am ajuns sa iubesc cu sufletul, am constientizat ca iubesc doar eu, el fiind prins in trecut. Oare cum e bine?
Uneori cred ca platesc cu varf si indesat suferinta ce am produs-o...vreodata, cuiva.
Uneori cred ca ar fi mai bine sa ma calugaresc.
Uneori cred ca ce va fi va fi, daca va trebui sa fie.
Amintirile exista...vor exista mereu...In parcul X, am stat cu Y...in locul Z m-am imbratisat cu G. Exista cuvinte care ti-au facut placere cand ti-au fost spuse de L si tresari in momentul in care iti sunt spuse, poate peste ani, si de M. Dar, trebuie sa faci o selectie a amintirilor...sa le pastrezi doar pe cele care iti fac bine, pe care le poti retrai zambind. Restul, trebuiesc sterse. Altfel te chinuiesc pana la durere fizica.
Ma pot considera norocoasa...cand am clacat, am cazut fizic, efectiv. Am zacut 2-3 zile, am plans cat pentru o viata, dar am gasit puterea sa traiesc.
Am intalnit pesoane care sufera luni, ani de zile, devin dependente de antidepresive...
Posibil ca eu sa nu fi iubit niciodata cu adevarat. :(
