A sosit februarie... si sper sa fie o luna blanda, cu multe zambete, impliniri, oameni deosebiti si surprize placute.
Privesc la albul din jur... privesc iubirea ce s-a cuibarit in unele case si a imbratisat unele cupluri. Ce au ei deosebit fata de mine? Unde au gasit reteta pentru armonie si iubire? Off... nu le poti avea pe toate, stiu. O depresie urata, ciunta si vulgara, imi bate la usa sufletului. O simt tot mai insistenta... As plange non stop... as dormi pana in primavara sau mai bine, as muri in somn. Tot ce realizez este din cauza faptului ca nu pot sta sa isi bata joc de mine depresia... am mai cazut acum cativa ani in mrejele ei lipicioase. Stiu cat este de parsiva!
O fosta colega de munca. imi spune ca inoata prin nameti pentru a gasi oameni care sa isi faca asigurari si nu are bani sa isi plateasca facturile. In aceste clipe, ma simt norocoasa... partial.
O alta colega, de facultate de aceasta data, ma intreba daca doctoratul te ajuta sa iti echivalezi gradul didactic I. Da... se poate... dar nu asa usor... ci dupa alt stres, cu vreo doua inspectii, hartii la greu (teste, planificari, proiecte de lectie), plus acte legalizate. Vrea sa plece din cercetare... Ce mai merge in tara aceasta? Nimic... decat vanzarile si contabilitatea... Poate si sportul, cat de cat.
Lumea e trista...de fapt... dezamagita...
Multi se bucura de realizarile mele... hahaha... cu ce ma incalzeste ca sunt doctor in stiinte? Am vrut sa particip la un concurs de asitent universitar, pe un post la departamentul Arta Sacra la facultatea de teologie - tema tezei de doctorat este exact pe profilul postului - si mi s-au cerut atat de multe, incat inevitabil, renunti. Ma intreb, oare preotii si toti profesorii din teologie sunt asa smeriti? Oare chiar fac atat de multe fapte bune? Mi se cerea sa aduc un memoriu cu actele caritabile facute (si am facut cateva, am fotografii si dovezi) dar nu asa oricum, ci cu semnatura parintelui duhovnic. Mi se pare absurd si de prost gust. Oricum am fost sfatuita sa renunt din start, caci eu sunt sensibila si ma vor manca de vie, dar m-am incapatanat sa vad cu ochii mei ce se cere si cum se poarta oamenii bisericii cu mine. Preotul duhovnic a uitat ca imi promisese ca imi semneaza o hartie si am stat 45 de minute in ger, asteptand in fata bisericii, care era incuiata cu lacat.
Ma intreb uneori pana unde se poate merge cu rautatea si nedreptatea in tara asta?! Nu avem reguli, nu mai avem onoare, cuvant, principi...
"Doamne, vino sa vezi ce a mai ramas din oameni... "
Cat de puternic sa fii sa induri toate acestea?
De aceea imi si doresc o familie a mea... sa ma refugiez acolo... sa rad si sa imi educ copiii, sa ne jucam si sa crestem impreuna frumos... luminos... in pace si credinta.
Imi doresc altceva... vreau sa schimb macazul... directia.. am scris... am calatorit (si oricum o voi mai face cu ai mei copii).. am daruit.... acum vreau sa fiu sotie si mama. Cer prea mult? Cer anormalul? Privesc cu drag la femeile care sunt respectate.. carora li se ofera atentie... iesiri la teatru... la opera... in diverse orase... oare ce au deosebit fata de mine? Nimic... poate chiar mai putin, doar un strop de noroc in plus!
Nu ma pot compara cu cele care primesc mai putin... NU, deoarece am muncit enorm, am daruit timp, energie, frumos celor din jur si simt ca MERIT sa primesc: iubire, respect, afectiune.
