Dimineaţa asta, parcă nu sunt eu. Nu sunt echilibrată. Umărul drept îmi atârnă în jos, stângul e la înălţime.
-Poate am dormit strâmb azi noapte, îmi spun, încercând să nu mă enervez.
Scot cartea din geantă, mă sprijn de bara din autobuz şi încep lectura. Stau câş şi mă enervează poziţia mea.
-Off... bieţii oamenii care au probleme cu verticalitatea ce greu le este. Îi înţeleg, îmi spun, păstrându-mi cât de cât, calmul.
O voce tristă, suavă şi extrem de copilăroasă, dulce ca o acadea îmi mărturiseşte:
- S-a creat acest dezechilibru, întrucât, colegul meu, îngerul întunecat a plecat în concediu. S-a dus la mare, să-şi recupereze bronzul. Eu, îngerul alb, îmi ştiu locul, şi nu pot să-i invadez spaţiul.
-Mulţumesc. Bine că ştiu. Durează mult? întreb, destul de agitată.
-O săptămână, mi se răspunde timid.
-Asta e acum. Dată fiind situaţia, voi face efortul să mă păstrez în poziţie standard.
-Pentru a-ţi trece supărarea, în această perioadă am să te sprijin în tot ce faci. Va fi o săptămână de răsfăţ.
-Ca să fim chit - nu-mi place să mă ştiu datoare -am să-mi spun rugăciunea "Înger, îngeraş" în fiecare seară.
-Perfect! Sunt mulţumit, zise îngeraşul alb.
Zâmbesc şi păşesc echilibrată în institut.
