De ce scriu?!

Am fost întrebată. Uneori mă întreb şi eu. Unii, spun că e timp pierdut, ceva inutil. Alţii că am talent.

"Căci ce este scrisul, atunci, dacă nu un fel de furt? Un furt din biblioteca ideilor pe care maşinăria ni le-a furnizat. Biblioteca ce conţine orice posibilă carte. Enciclopedii de cunoştinţe secrete sau de sofism." - Muzică într-o limbă străină - de Andrew Crumey

Ştiam sau aşa înţelesesem. Că, scrierea în jurnal (care e la modă mai nou şi printre scriitorii "mari") te eliberează de stress, te echilibrează. Nu mai ţinusem de mult un jurnal. Mai cochetam cu scrisul şi trimiteam la diverse site-uri pentru femei. Primeam comentarii încurajatoare. De la administratorul unui site am primit ideea de a-mi face blog. Mi s-a părut greu, eu fiind o persoană atehnică, dar mai ales care se teme de greşeli. După o perioadă de acumulare de poveşti chinuitoare, care mi-au secat energia şi mi-au măcinat sufletul, am zis: " E timpul să-mi fac blog. Sa fiu încurajată, sfătuită de oameni cu experienţă de viaţă. Aşa, din cărţi se pare că nu învăţ." Astfel, mi-am făcut blog... bios doareu... adică, viaţa şi cu mine, prietene la cataramă. Şi prietenii mi-au zis că scriu frumos, că sunt prea sensibilă... dar să continuu acest exerciţiu de scriere. Am trimis un "articol" la revista ELLE şi l-au publicat. Nu... nu sunt şi nici nu mă consider scriitoare. Pentru mine e un joc util... cu repercursiuni (benefice îmi doresc) asupra celor din jur.

Am început două cărţi ce vor fi scrise în ani.

Dacă mă întorc în învăţământ, voi avea timp de scris... şi voi scrie şi cartea cu exerciţii de biologie pe care voiam sa o scriu de acum ceva ani.

Deci... veţi auzi de mine... si despre mine (pentru un zâmbet).

Datorită blogului am cunoscut mulţi oameni, am depăşit perioade grele (mai bine spus, dificile)... am înţeles că viaţa e mult mai mult decât ce credeam eu.

Scriu pentru că îmi este bine când scriu. Scriu pentru că sunt idei şi gânduri care îmi spun că vor să fie scrise şi împărtăşite la cât mai mulţi. Scriu pentru că am cititori. Ha ha ha... asta a fost chiar bună. Câtă modestie! Ha ha ha.

Scriu şi voi scrie mult timp de acum încolo.

Scaunele

Marţi, 30 iunie, este Ziua Porţilor Deschise la institutul unde cercetez... mă joc de-a cercetarea. Vor veni invitaţi de soi, neamuri alese, miniştri şi directori, toţi aleşi pe sprânceană. Cum casa nemăturată, musafiri aşteaptă, ne-am hotărât noi să facem puţină curăţenie. Nu vreau să intru în detalii căci aş deveni foarte critică. Spun doar atât: ştiţi cum face pisica ordine după ce îşi face nevoile? Atunci, clar aţi înţeles mesajul.

Dar... voiam să spun altceva.

Într-un colţ al laboratorului (şi birou, e doi în unul) am găsit un scaun. L-am luat să-l arunc. În drumul spre pubelă, am auzit o voce tremurandă:

-Nu mă arunca. Ai milă de mine. Te voi ajuta.

Nu ştiu de ce, dar am făcut drepta împrejur şi am revenit în laborator. L-am spălat şi mi-a mulţumit. E pătat de vopsea, scrijelit... este pocit. Dar are un "suflet" imens.

Azi, trebuia să şterg geamurile unui dulap supraetajat. Am vrut să folosesc o masă care se afla în apropiere. Atunci, scaunul îmi spune:

-Foloseşte-mă. Îţi sunt recunoscator.

-Mulţumesc. Sinceră să fiu, uitasem de tine.

-Îţi voi povesti despre mine, ca să nu te plictiseşti, preciză scaunul.

-Chiar îmi face plăcere. Sunt un bun ascultător, adaug zâmbind.

-Să nu îţi fie teamă că ne aude cineva. Eşti singura care poate asculta. Aşa deci: sunt unul din scaunele lui Eugen Ionescu. Mare succes am avut. Am fost depozitat înt-o magazie. Frumuseţea s-a dus. Am fost suport pentru materiale de construcţii. M-au pătat cu vopsea. S-au scrijelit inimi în numele dragostei. Regizorii au vrut să-mi pună o husă şi să continuu să joc. Dar mi-a fost jenă să apar sub "mască". Îmi pare rău că nu m-am răzunat. Puteam să-i răstorn, să-i lovesc peste picioare pe cei ce mi-au mutilat faţa. Dar am zis să fiu cumsecade. Uneori nu se merită. Am înţeles că bunătatea e luată în râs. Credeam că oamenii, cerebrali, cele mai dezvoltate mamifere nu folosesc bunătatea celorlalţi, apoi râd de ei sau le fac rău. Ştii? am susţinut mulţi oameni. Cei răi, egoişti, ursuzi au o greutate mare. Emană o energie care mă făcea să tremur. Îmi venea uneori să-i răstorn. Mulţumesc că nu m-ai aruncat. Voi sta liniştit într-un colţ, după uşă. Am să te apăr. Simt răutatea şi invidia oamenilor. Am să le rup picioarele. De data asta voi plăti cu aceeaşi monedă. Am să te apăr, căci meriţi.

Zâmbesc. Am un aliat. Mă simt protejată. Şi aşa uşor uşor am şters gemurile dulapului şi am înteles că există viaţă, amintiri, trăiri în tot ce ne înconjoară. (vă amintesc de Pinocchio).

Aveţi grijă de scaune. Nu le bruscaţi. Se pot răzbuna.

Copacul posibilităţilor

Drum deschis... câmp şi pe stânga, câmp şi pe dreapta. La o răscruce de drumuri şi de vânturi, apare un copac. E desenat pe cerul închis şi roşiatic. Crengile, extrem de ramificate, cer ajutorul. Vor să îmbrăţişeze norii, îngerii, vântul. Tulpina solidă încearcă să le păstreze în posesia ei. Frunzele se agită. Nu înţeleg ce li se întâmplă. Nervurile tremură înspăimântate. Rădăcinile sunt pe jumătate ieşite din sol. Florile se răspândesc în toate direcţiile.

Mă apropii. Nu e un copac oarecare, obişnuit. Este Copacul Posibilităţilor. Atingându-l, ascultându-i şoaptele, vei înţelege că ai posibilitatea ca în fiecare zi să fii tu: omul bun care ai fost lăsat pe pământ cu un rost. Îmbrăţişându-l, ai posibilitatea să devii mai cald, mai sufletist. Sprijinindu-te de trunchiul său, ai posibilitatea să te transformi într-o persoană sigură de calităţile sale. Privind spre ramurile cele mai înalte, ai posibilitatea să urci pe o altă treaptă ierarhică. Adunând florile, ai posibilitatea să înfloreşti pentru cei de lângă tine. Mângâind frunzele, posibilitatea de a te linişti atinge cotele maxime.

Bucură-te de prezenţa copacului întâlnit în drumul tău. Nu ştii ce posibilităţi îţi oferă.