Pornind de la un mail cu nunta regala din Suedia, in 19 iunie 2010 – impresionanta prin simplitate si eleganta - ma gandeam cum ar arata nunta mea.
m-am maturizat si am inteles ca oamenii sunt rai, foarte putini sunt cei care se bucura pentru fericirea ta, si am invatat ca totul devine interes ( o “buna” prietena care se casatoreste in septembrie, afland ca nu-mi permit sa merg la local, dar nu o vitregeam de prezenta mea la biserica, mi-a reprosat cu obraznicie – poate gresesc – “ma asteptam la un efort din partea ta, si stii ce ma doare? ca ai ales sa mergi la mare, in loc sa vii la nunta mea”). nu vreau sa ajung sa fac asta… sa cersesc sa vina oameni la nunta. Nu! Nu imi doresc o nunta cu fala, si sute de invitati – ca sa ce? Sa vada lumea cati oameni cunosc eu, ce relatii am, si cat sunt sau nu sunt de apreciata? – cu fanfara si sclipici, cu limuzina si fotografi peste fotografi.
Imi doresc o nunta micuta, cu familia si oameni dragi, cu suflet bun, chiar daca sunt numarati pe degetele de la o mana. Vreau ca fiecarui invitat sa-i fac o scrisoare de multumire – am inteles ca in Germania se procedeaza astfel – pentru ce reprezinta in viata mea. Vreau ca biserica sa fie din lemn si foarte primitoare (sunt cateva dragute in Bucuresti). Vreau ca rochia sa fie simpla si facuta pentru mine. Vreau ca lumanarile sa fie modeste si doar cateva flori atarnand pe ele. Vreau ca slujba sa fie frumoasa si asa cum este o slujba, nu pe repede inainte cum se intampla adesea. Vreau sa simt binecuvantarea lui Dumnezeu. Vreau ca fericirea si implinirea mea si a lui, a mirilor, sa purifice sufletele celor prezenti si sa se vada – cum si eu am vazut – ca dragostea invinge raul si ca dragostea chiar exista.
Si mai vreau, ca ingerii unei noi iubiri sa imi asculte si sa imi citeasca randurile, si emotionati sa-mi aduca sufletul pereche pentru a-mi testa sinceritatea si veridicitatea celor scrise mai sus.
(ziceam candva, recent, ca nu mai scriu despre iubire… urzicati-ma!! J)
