Seară târzie. Ultima oră din programul meu, ultima oră din programul lor. Un băiat drăguţ, cu ochi cameleonici cum rar am mai văzut, care a evoluat la orele mele, stă tot timpul cu mâna pe sus. Într-un final îl ascult. Mi-e drag de el, că învaţă.
La un moment dat, mă întreabă:
- Doamna, ne iubiţi?
-Ce ai spus?
- Ne iubiţi? În afară de Sorina - eleva cea mai deşteaptă din clasă - pe noi, ne iubiţi?
Când aud cuvântul iubire, mă înfior, mă pierd, răguşesc. Nu prea ştiu ce e iubirea, cu ce se asortează, cu ce se hrăneşte sau cum arată.
-Da, vă iubesc. Nu pe toţi, recunosc, dar vă iubesc. Îmi sunteţi dragi, dar nu pot da nume.
Am plecat impresionată, zâmbind, agitată sufleteşte spre casă. Copiii au nevoie de IUBIRE!
Am obosit să iubesc copiii altora. Îmi sunt dragi, îi ador, îi îmbrăţişez cu voie bună, îi mângâi, îi ascult... dar mi-i doresc pe ai mei. Copiii mei, care să moştenească ce-i mai frumos în mine, ce-i mai înţelept în el, sufletul meu pereche. Copiii mei pe care să-i cresc cu iubire şi zâmbet şi voie bună şi joc şi credinţă.
