Povestea Ralucăi (IV)

Ceasul indica deja orele 10.45, iar Raluca nu avea de gând să se trezească. Nu mai lenevise de mult în voie, şi se pare că organismul avea nevoie de odihnă şi răsfăţ. Tanu se gudura pe lângă ea, dar nu îi acorda atenţie. Într-un final a sunat telefonul insistent, a deschis un ochi, s-a uitat la ecran, a văzut „job”, l-a pus deoparte ţi s-a întors pe partea cealaltă. După cinci minute, s-a întins pentru a-şi îndrepta oasele, a zâmbit amintindu-şi cum îi spunea mama când o vedea că se întindea: „creşti mamă, creşti!” Poate azi îşi va face timp să o sune, să vadă ce mai face, nu mai vorbiseră de două zile. Ce întorsătură poate lua viaţa! Acasă fiind, mama voia să o ştie mereu în siguranţă, o verifica mereu telefonic, să o întrebe când ajunge, să nu care cumva să păţească ceva. Acum, distanţa dintre ele, a determinat-o pe mama sa să aibă încredere în fiica ei, să o considere o femeie pe picioarele sale. Doar plecase ca director adjunct la redacţia unei reviste pentru femei, „Femeia, cariera şi familia”, departe, în Timişoara.
Raluca luă telefonul aruncat pe covaruşul bej, de lângă pat şi sună.
- Ah, ce bine că ai sunat! Aveam nevoie urgentă de sfatul tău. Am găsit un subiect interesant şi am vrea să facem un interviu cu acea persoană.
La telefon, nu era nimeni altcineva decât Sânziana, prietena Ralucăi, colegă de facultate şi culmea, mai nou şi de servici.
- Scuză-mă, am uitat să te întreb cum te simţi. După voce pari mai bine, într-o oarecare măsură, spuse Sânziana, strângând din dinţi, ca nu care cumva să îi scape vreo răutate.
- Da, mă simt mai bine, mulţumesc. Te aştept diseară pe la mine, la o mică şuetă, un puzzle – pe care îl vei aduce tu – şi un vin fiert cu scorţişoară. Nu accept refuz. Şi acum, trecând la afaceri, despre ce subiect este vorba? întrebă Raluca, schimbând tonul.
- O profesoară tinerică, drăguţă foc, care a scris poveşti pentru copii. Ni le-a trimis şi nouă, ne-au fascinat, şi ma gândeam că ar fi un subiect plăcut, tocmai bun pentru perioada asta de iarnă, de stat la gura sobei şi de citit poveşti, afirmă, entuziasmată Sânziana.
- Da, cred că e o idee bine venită. Trimite-mi şi mie poveştile, să le citesc acum, în compania unei cafele cu lapte. Spor la treabă, şi nu uita de diseară şi de puzzle.
- Nu uit, nu sunt eu cea care suferă din dragoste rănită... după un dobitoc, mormăi destul de încet Sânziana.
- Bine, bine, mulţumesc, zise repede Raluca şi închise!
Deschise fereastra şi trase în piept o gură de aer rece şi proaspăt de iarnă. Privi cu ochi rugători spre cer, a zăbovit astfel câteva minute, apoi, parcă încărcată cu energie, merse spre CD player, a pus un CD cu muzică ritmată şi s-a apucat de curăţenie.
- Gata, Tanu, azi aruncăm tristeţea, monotonia, praful şi trecutul din viaţa noastră. Ne bucurăm de prieteni, cer senin, flori, cărţi, muzică, libertate şi tot ce ne apare în cale. Am zis, deci am zis şi aşa facem, accentuă cuvintele Raluca râzând cu poftă.
Motanul se uita mirat la ea, stând speriat într-un colţ al camerei, căci îi era teamă de aspirator.
Starea Ralucăi se îmbunătăţise considerabil în urma lecturii şi răsfăţului aplicat cu o seară în urmă. După ce termină curăţenia, îşi aminti şi o sună pe mama sa. I se făcuse dor, căci trecuseră două luni de la Crăciun, când fusese acasă şi o îmbrăţişase pe săturate.
- Sărut mâna mama, ce faci? spuse Raluca încet, cu emoţie în glas. Aşa de mult îşi dorea să o ţină în braţe, iar mama să o încurajeze. Dintr-o dată se simţi atât de singură, departe, pierdută printre străini. „Ce o fi fost în mintea mea când am acceptat această slujbă?”
- Bine, fata mea dragă, pe acasă, ştii tu, diverse... dat zăpada, una alta prin casă, pe la bucătărie, am intrat puţin şi în maşina de cusut. Îmi fac de lucru. Tu eşti bine?
- Da, mama, bineînţeles, nu-ţi face griji. Mi-am luat o zi liberă, am decis că e cazul să fac curăţenie la modul serios, ştii că programul de lucru e infernal, inclusiv sâmbăta, poate şi duminica uneori, încât nu mai am timp, şi nici puterea sau cheful necesar pentru a face tot ce vreau aici. Aseară am lenevit, am citit în cada cu spumă, am ascultat muzică, iar azi am dormit până la 11 aproape. Nu am mai făcut de mult asta, mărturisi Raluca isprăvile ei.
- Când te mai văd?, se auzi vocea plină de dor şi dragoste a mamei.
- Mami, sper ca de Mărţişor să mă ai la pieptul tău, răspunse Raluca, zâmbind, ştergându-şi repede o lacrimă apărută ca din senin.
- De-abia aştept, să îmi spui din timp ce vrei să îţi pregătesc.
- Sigur mama, nu uita nicio clipă că te iubesc, da? murmură Raluca, îi trimise pupici şi apăsă tasta roşie de închidere a convorbirii. Lacrimi de dor au curs pe obrajii fetei, care se îndreptă spre fereastră şi privi în direcţia în care credea ea că este ACASĂ.