Ultima lectura

"Zilele regasirii mele" de Elena Ferrante... ajunsa la final.

Am inteles inca o data - poate voi si invata intr-o zi - ca barbatii cu suflet mare, amabili, atenti, sprijin la nevoie, nu sunt cei frumosi, cu bicepsi si abdomen plat. Am inteles ca oamenii care te iubesc si te apreciaza sunt intotdeuna la un pas de noi, insa noi nu sesizam.

Eu una sunt oarba. Nu vad cine ma apreciaza. Stau in banca mea, atenta si cuminte, asteptand sa fiu aleasa. E cel mai bine. In asteptarea asta, poate mi se limpezeste privirea si voi zari omul destinat sa-mi fie alaturi la bine si la rau.

De ce tatii fug intotdeuna de responsabilitati? De ce vor sa fie doar ei iubiti si rasfatati? De ce tatii cauta adesea femei mai tinere? Atatea de ce-uri.... Ma opresc. Oricum pot gasi o mie si unu de raspunsuri sau poate niciunul.

Femeile au intuitie... asta am mai inteles din cartea lecturata.

Bicicleta

Mi-e dor sa merg pe bicicleta.

Am invatat sa pedalez pe bicicleta cu roti ajutatoare a unei vecine. In clasa I, pentru ca am luat premiul intai, mi s-a cumparat bicicleta. Nu mai stiu exact cum se numea. Fiecare model avea un nume. Era Pegas, cea cu coarne lungi. A mea se numea ceva gen Modern. Nu ar trebuie sa spun caci nu stiu exact. Poate isi aminteste cineva si imi spune si mie.

M-am plimbat multi ani. Cand am devenit domnisoara, mama a zis: "Gata. E timpul sa pui capat acestei activitati baietesti." Mama si-a dorit intotdeuna fete si ne-a educat in stil vechi, cu maniere si ne-a dorit foarte feminine. Nu m-am opus. Am plans putin dupa ea. Era doar un dar bine meritat. Invatasem foarte, foarte bine.

In vara, m-am intalnit la un pahar de suc si o ora de vorba, cu un prieten "vechi" - care e atat de bun, pe masura ce se invecheste e mai aproape de sufletul meu - care este administratorul site-ului www.haios.ro. Eu tot ii trimiteam materiale pentru site, inclusiv bancuri. La categoria bancuri are organizat concurs. I-am spus ca eu chiar merit premiul. Mi-a spus ca imi cumpara bicicleta. Imi doream si imi doresc bicicleta. Chiar isi cumparase un coleg de servici si eram tentata sa fac o tura, dar imi era rusine de colegi. Totusi sunt o lady. Ha ha ha. M-am simtit stanjenita in acea clipa. A insistat. Am acceptat. Sansa nu mi-a suras. S-a inceput lucrarea de reabilitare a strazii pe care locuiesc. (Ce jurnalistic m-am exprimat hi hi hi). Nu aveam cum sa merg cu bicicleta intr-o zona de mlastina - nu exagerez, asa era strada pe ploile acelea torentiale. Foloseam pungi sau cizme de cauciuc, cine avea. Prietenul meu nu a crezut. A spus ca il refuz si asta e o scuza buna. (Stie ca sunt orgolioasa. Adevarul e ca nu prea eram de acord sa accept. Mi s-a parut putin cersit premiul.)

Ieri ma intreba daca mi s-a reparat strada "pentru bicicleta". Din pacate nu. Am crezut ca am pierdut premiul. Mai ales ca s-a terminat oferta de la "Carrefour". Ma consolasem cu gandul. Dar mi-a scris urmatorul mail: "pai nu trebuie sa-ti cheltuiesti banii de concediu pt bicicleta, ca in continuare iti sunt dator cu 4 milioane, doar ca ziceam ca s-au terminat promotiile la bicicletele faine din Carrfefour."

Sper ca in septembrie sa ma plimb cu bicicleta. Ha ha ha... e sansa mea!

Mii de culori

O femeie in toata regula, desi nu pare. Se topeste pe zi ce trece. Vrea sa fie amabila pana la ultima suflare.
Atrage privirile celor din jur. Este o femeie frumoasa. Nu vrea sa accepte, stiind ca de fapt barbatii vor sa isi satisfaca poftele, apoi totul se termina. Femeile o stimeaza si o admira. In fata unui astfel de om, merita sa te inclini.
Picioarele i se inmoaie. Se sprijina de trunchiul unui copac. Totul in jurul ei se roteste.
El o sacaie. Nu o iubeste. Dar o place si are nevoie de ea. Este in viata ei, desi se simte inferior ei. Este inuman. El are lumea lui. El se crede ce nu este, dar trebuie sa se planga cuiva, sa fie sustinut si incurajat.
Ea, este constienta ca nu o merita. Dar in viata ei sunt mii de culori care il fac mai frumos. Este un frustrat si are probleme psihice. A adunat rautatea neamului. Are o inima de gheata, gheata artificiala, ce nu se topeste.
Frumusetea ochilor ei emana mii de culori in jurul lui. Ochii lui sunt stralucitori in clipele cand este langa ea. Degeaba... sufletul lui e inchis. E un om pierdut.
L-a cunocut intr-o zi de august... cu soare si frunze verzi, si cantec agitat de ciori. Lumina soarelui se strecura printre copaci. Si nu i-a placut. "Mi-ai frant inima. Da-mi dragostea inapoi. NU vreau sa te mai vad. Dispari din viata mea. Uratenia sufletului meu ma sperie. Rautatea din privire ma infioara." Are febra... este obosita, epuizata psihic.
... pacat ca nu stie cat valoreaza. Pacat ca nu stie sa aleaga oameni in viata ei si se lasa aleasa de sarlatani!
Cineva se apropie de ea. O recunoaste.
- Clara, te conduc acasa! Da-mi bratul!

Povestea cutiei cu piersici - de Octavian Brânzei

Un profesor a dat fiecarui student ca tema pentru lectia de saptamana viitoare sa ia o cutie de carton si pentru fiecare persoana care ii supara, pe care nu pot sa o sufere si sa o ierte sa puna in cutie cate o piersica, pe care sa fie lipita o eticheta cu numele persoanei respective.

Timp de o saptamana, studentii au avut obligatia sa poarte permanent cutia cu ei: in casa, in masina, la lectii, chiar si noaptea sa si-o puna la capul patului.

Studentii au fost amuzati de lectie la inceput, si fiecare a scris cu ardoare o multime de nume, ramase in memorie inca din copilarie. Apoi, incetul cu incetul, pe masura ce zilele treceau studentii adaugau nume ale oamenilor pe care ii intalneau si care considerau ei ca au un comportament de neiertat. Fiecare a inceput sa observe ca devenea cutia din ce in ce mai grea.

Piersicile asezate in ea la inceputul saptamanii incepusera sa se descompuna intr-o masa lipicioasa, cu miros dezgustator, si stricaciunea se intindea foarte repede si la celelalte.

O problema dificila mai era si faptul ca fiecare era dator sa o poarte permanent, sa aiba grija de ea, sa nu o uite prin magazine, in autobuz, la vreun restaurant, la intalnire, la masa, la baie, mai ales ca numele si adresa fiecarui student, ca si tema experimentului, erau scrise chiar pe punga. In plus, cartonul cutiei se stricase si ea ajunsese intr-o stare jalnica: cu mare greutate mai putea sa faca fata sarcinii sale.

Fiecare a inteles foarte repede si clar lectia pe care a incercat sa le-o explice profesorul cand s-au revazut dupa o saptamana, si anume ca acea cutie pe care o carasera cu ei o saptamana intreaga nu a fost decat expresia greutatii spirituale pe care o purtam cu noi, atunci cand strangem in noi ura, invidie, raceala fata de alte persoane. De multe ori credem ca a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. In realitate insa, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar noua insine. In cutia ta cate piersici sunt... si ce ai de gand sa faci cu ele??

Oameni fel de fel

Homo sapiens sapiens - 46 cromozomi. Teoretic suntem la fel. Informatia din cromozomii ce ne individualizeaza in barbat (XY) sau femeie (XX) ne diferentiaza de ceilalti. Bine, apar si alti factori ce influenteaza individul: zona geografica, rasa, ereditatea.
Oamenii... fiinte fel de fel. Comportamente diferite, fizionomii diverse - si cu toate astea, fiecare avem o sosie undeva in lume - caractere individuale.
Uneori, ma intreb retoric, de ce suntem asa de rai. Nu intotdeauna este vorba de competitie intre noi, ca sa fim indreptatiti sa ne uram, sa ne jignim, sa fim dusmani, sa dorim sa moara si capra vecinului.
Privesc in jur si observ atatia oameni tristi, taciturini, covarsiti de probleme, de nevoi. Cu toate astea, gasesc puterea de a fi amabili, de a oferi un zambet. Nu toti, si nu intotdeauna.
Oamenii ostentativi prin tinuta si atitudine ma dezgusta, ma intristeaza si ma amuza in acelasi timp. Par circari. Te fac sa te amuzi de caraghioslacul lor. Se dau mari cu ce au, dar de fapt sunt niste prosti, fara valori, peste care a dat norocul.
Ce ma enerveaza cel mai mult, este genul de oameni prefacuti. Vai cat te iubesc ei, ce parere buna au despre tine, ce minunat esti ca om, etc., etc... dupa ce si-au atins telul, sau daca spui ca nu esti in masura sa-i ajuti, te ataca, te injunghie cu propriile tale cuvinte -destainuite intr-un moment in care credeai ca e un om de cuvant -.
Am intalnit oameni frustrati, care nu-si pot accepta defectele, slabiciunile. Toate astea duc la o rautate, o invidie si o ura la un moment dat, de nestavilit. In general femeile au astfel de comportament. La barbati, chiar daca exista frustrari, parca nu sunt evidentiate asa clar.
Greutatile vietii, problemele legate de aspectul fizic, pot influenta viata in doua moduri: poztiv, cand oamenii devin mai indulgenti cu ei si cu cei din jur, sau negativ, cand oamenii privesc totul cu rautate si egoism. Am intalnit oameni care se cred inceputul si sfarsitul. Cel putin din punct de vedere intelectual. Sa fim seriosi! Intotdeuana exista altul mai bun si loc de mai bine. Era vorba aceea: omul cat traieste invata. De ce nu pot fi deschisi la a invata de la cei din jur, chiar de la oameni mai tineri? Nu-i o rusine. Viata are atat de multe de spus. Experienta unora dintre noi este mai bogata, sau mai saraca in functie de sansa, de hazard.
Am lasat la final oamenii buni, speciali, luminati si luminosi. Sunt atat de rari, dar exista. E o adevarata placere sa ii intalnesti. Esti un om norocos daca viata iti scoate in cale astfel de oameni, daca ai harul de a-i depista in lumea asta anosta. Sunt acei oameni care iti zambesc sincer - un astfel de zambet ajunge acolo unde trebuie, trece de filtre - care iti spune o vorba buna atunci cand esti daramat, care iti ofera o bomboana cand iti scade glicemia, care iti dau umarul sa te ascunzi pentru a-ti sterge lacrimile.
Sper sa va regasiti in ultima categorie de oameni. Daca nu, luati atitudine si schimbati-va. Se poate. Gandeste-te: daca mori maine. nu ai regreta ca ai fost rau, dusmanos, ai facut oameni sa sufere?
Zambete si bucurii, oameni buni si oameni fel de fel.

Cu mine... despre mine

Obosita... ma trezesc. Ma pregatesc, ma imbrac mecanic, imi iau la revedere de la cei dragi si plec spre servici. Merg cu privirea in pamant... ma rog sa am o zi usoara, sa fie bine pentru mine si cei din jurul meu. Chiar si necunoscuti. Stiu ca oamenii azi nu mai au timp sa se roage... nici macar sa se gandeasca la Dumnezeu. Sunt grabiti, au griji si probleme.
In autobuz, ma asez pe scaun, scot cartea si citesc.
Cobor, imi cumpar doua croissante si ma indrept spre institut.
Imi fac un 3 in 1, mananc un croissant, apoi merg la resurse umane. Vreau sa-mi schimb locul de munca. Imi anunt sefa, care ma tot intreaba cand imi iau concediu. Reactioneaza urat. Incearca sa ma convinga sa ma razgandesc. M-am gandit bine. Nu imi place ceea ce fac, nu ma simt bine in pielea mea aici.
Peste putin timp afla si alti colegi. Unuia ii pare rau, altul se bucura, altul imi spune ca ar fi mai bine sa fac un copil. Asta ma intristeaza. Nu stiu daca a face un copil depinde de locul de munca. - Ma uitam pe blogul unei femei de succes, care are trei copii cu trei barbati. Nu imi doresc asta. Eu vreau o familie. In asta consta diferenta. -
Sefa imi spune ca voi avea timp pentru viata mea personala. Asta pentru ca nu discut la servici acest subiect si o framanta. Am o viata personala extrem de interesanta si foarte activa. De exemplu, maine merg la o lansare de carte. Afisul este mai sus.
Incerc sa las totul in ordine... sa zambesc pana in ultima clipa. O colega chiar spunea ca nu vor mai gasi un om cu asa mult bun simt. Nu stiu cum sa-l numesc... cred ca prostie. Am crezut ca daca fac tot ce mi se cere, daca aduc de acasa pentru a fi frumos si curat, voi fi apreciata. Oricum, am facut pentru mine. Dar, cand observ ca toti se dau mari biologi, iar eu raman doar un biet tehnician - desi sunt singura cu diploma de biolog din institut - ma intreb: "Ce naiba caut aici? Care este rostul meu?"
Adultii sunt rautaciosi... de aceea prefer de mii de ori copiii. Ei sunt sinceri si iti spun in fata ce au de spus. Asa mi se pare corect si frumos. Nu stiu care e mecanismul ce ii modifica atunci cand devin maturi... dar ii ador cand sunt copii... la propriu si la figurat.
Mi-e dor de meseria de profesor... mi-e dor de copii... mi-e dor de lumea frumoasa (pe care mi-o creez) din clasa.

Impreuna

Regia: Claude Berri
Cu: Guillaume Canet, Audrey Tautou
Gen: Drama, Romantic
Durata 97 minute
Premiera in Romania 26.06.2009

Nu pot sa cred ca am fost la film, eu - care nu sunt cinefila - si la premiera. Ha ha ha!

Este un film ce merita vazut. Este, in primul rand o lectie despre prietenie, prietenie adevarata, adica atunci cand iti este greu... apoi, la bine.

Muzica este minunata, ajunge in cotloanele inimii, acolo unde trebuie pentru a deschide sertare.

Actorii din rolurile principale sunt actori cu diploma meritata. Fiecare zambet, fiecare grimasa sunt traite si transmise.

Lacrimile apar in coltul ochilor in cateva momente, dar pot fi oprite.

E o lectie despre faptul ca e ideal sa ai alaturi pe cineva care sa te inteleaga, sa te sustina, sa aibe incredere in tine. O lectie ca orice piedica si defect, pot fi depasite cu efort si dorinta de reusita.

Am ras la faza cand eroina, Camille Fouque, la o pomana a porcului de Craciun, cere o bucata mica de carne, cu crusta. M-am regasit si am ras cu pofta.

"După imensul succes al romanului scris de Anna Gavalda, "Ensemble c'est tout", regizorul Claude Berri descoperă această poveste în acelaşi timp intimistă şi universal valabilă despre căutarea de sine prin intermediul celuilalt si despre fericirea regăsită graţie dragostei şi prieteniei.

Realist şi poetic, romanul are o structură deosebit de cinematografică. Subiectul e contemporan, personajele există, locul acţiunii este, practic, acelaşi, dialogurile sunt tandre şi pline de haz, intriga se leagă în jurul a patru personaje principale, povestea ne emoţionează pe fiecare dintre noi.

Acţiunea se desfăşoara la Paris, pe parcursul unui an de zile. O tânără, Camille, se împrieteneşte cu cei doi vecini ai ei, Philibert şi Franck, apoi se instalează la ei ca să aibă parte de mai mult confort şi mai multă încurajare. Trăind în armonie, cele trei personaje, opuse din toate punctele de vedere, de la caracter la povestea familială a fiecăruia, regăsesc gustul vieţii. Dincolo de dispute, de împăcări, de certuri, de complicităţi, plăcerea de a trăi „împreună“ îi face mai puternici. Şi atunci hotărăsc să o ia în grijă pe bunica lui Franck, o bătrână pe cât de încăpăţânată, pe atât de adorabilă.

Eroii acestei poveşti sunt loviţi de viaţă, întrucâtva sălbatici şi solitari, dar cred în generozitatea inimii, în puterea sentimentelor. Oare a fi „împreună şi nimic mai mult“ le-ar îngădui să se descopere pe ei înşişi, să se realizeze?

Dincolo de povestea propriu-zisă, filmul face loc vieţii reale de fiecare zi. Nimic nu e roz, iar dramele pândesc în jurul spaţiului septic pe care cei trei şi l-au construit. În afara şi înăuntrul lui, o ameninţare planează asupra fericirii lor: cum să scape de loviturile dure ale vieţii, fără a risca să treacă pe lângă aceasta?

Eroina filmului, Camille, este admirabil interpretată de către Audrey Tautou. În gestica şi în fineţea siluetei sale, actriţa pare să se confunde cu personajul Camillei, tânără anorexică, sinceră şi blândă, dintr-o bucată şi sensibilă. Deşi provine din mediul burghez, a decis să se angajeze ca menajeră pentru a fugi de false aparenţe, de false sentimente. E prudentă şi se teme de toţi, inclusiv de mama ei, până în ziua când îl cunoaşte pe Philibert. Cavalerismul şi puritatea acestui băiat timid îi inspiră încredere şi nevoia de a străbate alături de el o bucată de drum, fără să-i pese de viitor.

Societar al Comediei Franceze, Laurent Stocker îl interpretează pe Philibert, un tânăr aristocrat bâlbâit, foarte bine-crescut, oricând gata să facă servicii tuturor. El locuieşte provizoriu într-un vast apartement aparţinând familiei şi a cărui succesiune nu a fost reglementată. Refuzând rigorismul părinţilor, situat în afara bunelor maniere din care tânărul şi-a făcut un mod de viaţă Philibert vinde cărţi poştale ilustrate - când de fapt ar putea fi, prin erudiţia lui, un bun istoric. Ca să profite de apartamentul plin de mobile vechi dar lipsit de viaţă şi de bucurie, îi propune prietenului său Franck să-l găzduiască până când acesta îşi va rezolva problema locuinţei.Bucătar cu inimă mare dar caracter urât, Franck este întruchipat de Gillaume Canet, impresionant, emoţionant şi generos.

Atunci când nu munceşte, tânărul niţel bădăran acumulează cuceriri amoroase şi se ocupă de bunica lui. La început, nu suportă prezenţa în apartament a Camillei şi îşi bate joc de Philibert pe care îl bănuieşte îndrăgostit. Treptat, Camille ajunge să-l înblânzească. să-l seducă, mai ales când îi propune să se instaleze la bunica lui, ca să-i poarte de grijă. Îndrăgostit la rându-i, Franck se loveşte de teama Camillei în faţa unui posibil angajament."

Mergeti la film! Promit ca voi deveni cinefila... sa scap de situatia neplacuta cand sunt intrebata despre filme, actori si nu stiu sa scot doua cuvinte. Eu citesc despre filmele ce apar, dar nu am rabdare sa le urmaresc acasa, in fata calculatorului, iar la cinematograf imi e urat sa merg singura. Eeee... scuze de trei lei. Gata! Promit ca incep sa vizionez filme!

Ploaia

Caldura torida, vant puturos, asfalt incins, praf...

Natura s-a revoltat si a demarat o mica furtuna. Ploaie puternica, hotarata. Ma trezesc si privesc pe fereastra. Vantul suiera suparat. Ploua cu pietre (de gheata).

Se aude soneria. Nu are cine sa fie. Era ploaia. Nu am deschis. Peste cateva minute, suna din nou. Se infiltrase in cutiuta de protectie a soneriei. Voia sa mangaie pe cineva, sa-i spuna ca a venit sa racoreasca pamantul, sa ude plantele, sa spele rautatile.

Nu am iesit. M-am intors in pat. Caldura de peste zi, ma chinuise teribil. Citisem pe seara, ochii imi erau obositi, isi cereau dreptul la odihna.

Mi-am amanat trezirea cu 10-15 minute, ca in fiecare zi de duminica... Imi permit un mic rasfat in aceasta zi.

Corpul si sistemul meu nervos (ha ha ha - prea nervos uneori) merita odihna.

Zi frumoasa de vara va doresc!

Mame

Citesc "Zilele regasirii mele" de Elena Ferrante, Editura Univers, Colectia Cotidianul. O femeie parasita dupa 15 ani de casatorie. Ramane sa aibe grija de 2 copii. Intra intr-o perioada de disperare...

Nu ma pot concentra prea bine... ma intorc in timp, acum 14 ani, si retraiesc aceeasi poveste: divortul parintilor mei. Doar ca, mama mea este o femeie puternica. E o minune de femeie. A ramas cu doua fete si casa de intretinut. Eram in scoala. In acele momente am inteles ca avem o mama speciala, care ne oferea totul. Am trecut prin momente grele. Nu regret nimic. Ne-am calit. Incercam sa nu o suparam si sa-i oferim bucurii.

Mama este o femeie frumoasa, talentata, chibzuita. Stie sa faca de toate. De aceea, are pretentii si de la noi. Sa fim cat mai bune. Am mostenit o parte din aceste talente... o parte eu, o parte sora mea. Stiu ca pe sora mea a iubit-o putin mai mult, caci, a fost cadoul ei la implinirea a 28 de primaveri. [Eu, puteam fi considerata fata tatei, nascuta in apropierea zilei lui de nastere. Dar, viata mi-a jucat o farsa.]

Este o mama stricta, exigenta, dar stiu ca ne iubeste. Si noi o iubim, si ne dorim sa o facem fericita si implinita. Merita! Te iubesc, mama draga!

Mamele, sunt asa de frumoase!

Mamele, sunt femei cu suflet mare si bun, curat si sincer!

Poem cu dragoste

"Nu ma intereseaza cum iti castigi existenta,

Vreau sa stiu pentru ce suferi, si daca

Indraznesti sa visezi intalnireacu ceea ce inima ta isi doreste.

Nu ma intereseaza ce varsta ai, vreau sa stiu

Daca inca risti sa arati ca un indragostit

De visul tau, de aventura de a fi viu.

Nu ma intereseaza ce planete ai in patrar cu luna.

Ma intereseaza sa aflu daca ai atins centrul tristetii tale

Daca ai fost deschis catre tradarile vietii, sau dacate-ai ascuns

De teama unei noi dureri.

Vreau sa stiu

Daca poti sa induri suferinta, a mea sau a ta, fara sa te ascunzi de ea

Si fara sa ii cedezi, fara sa o colorezi.

Vreau sastiu

Daca poti fi doar bucurie, a mea sau a ta, daca poti dansa

Cu naturalete si daca poti lasa incantarea sa te umple

Pana la varful degetelor de la maini si de la picioare,

Fara sa te ingrijorezi si fara sa-ti aduci aminte de

limitarile fiintei umane.

Nu ma intereseaza daca povestea ta este adevarata.

Vreau sa stiu daca poti sa dezamagesti pe altul

Pentru a-ti fi fidel tie insuti, daca poti sa porti oacuzatie de tradare

Fara sa iti tradezi propriul suflet.

Vreau sa stiu daca esti credincios, si prin urmare demn de crezare

Vreau sa stiu daca poti vedea frumusetea,

Chiar daca nu arata bine in fiecare zi,

Daca poti sa iti aduni viata, cand stai pe malul lacului,

Si daca poti sa o strigi catre luna argintie.

Nu ma intereseaza sa stiu unde traiesti sau cati bani ai.

Vreau sa stiu daca poti sa te trezesti dupa o noapte de jale si tristete

Slabit si ametit pana in maduva oaselor,

Si apoi sa faci ce este nevoie sa faci pentru copii.

Nu ma intereseaza cum ai ajuns aici.

Vreau sa stiu daca poti sa ramai in centrul focului cu mine, fara sa dai inapoi.

Nu ma intereseaza unde, sau ce sau cu cine ai studiat.

Vreau sa stiu ce te sustine din interior,

Atunci cand orice altceva pica in jurul tau.

Vreau sa stiu daca poti fi singur cu tine insuti,

Si daca te incanta propria ta companie

In acele momente de goliciune."

Azi

Azi, e ziua unei bune prietene. La Multi Ani, draga mea Geani!
Este un om bun si extrem de sincer. Stie ca sunt sensibila si cred in oameni. A incercat sa ma determine sa ma schimb. Sa fiu eu, constienta de calitati si defecte, si sa nu ma mai las influentata de vorbele oamenior din jur. Are dreptate. Oamenii, facandu-ti complimente, te fac - adesea - sa pici in capcana lor, apoi ei te manipuleaza.
A avut dreptate. Am invatat sa cred in mine, sa stiu ce sunt, cine sunt, cat pot si sa nu ma las "cumparata" de vorbe cosmetizate.
Azi, am invatat sa refuz activitati si vizite care nu ma avantajeaza.
Azi, am invatat sa-mi vad valoarea.
Azi, am inteles ca nu trebuie sa fac ceea ce nu-mi place.

Azi, mi s-a demonstrat cat de parsivi pot fi oamenii.

Nu mai am putere sa ma lupt cu morile de vant. Par incantata de tot ce mi se spune, zambesc si-mi zic in gand: "M-am facut a dracului! Ce credeti voi?!"

Enzo, un catel model

Noroc cu drumurile catre serviu, sau spre anumite obiective. Am finalizat o carte pe care o achizitionasem de mult, caci citisem despre ea -trebuia sa merg la o seara de lectura pe tema ei - pe 121.ro. Chiar am mai postat despre ea: "Enzo sau arta de a pilota pe ploaie" de Garth Stein, Editura Leda - Corint.

E o carte frumoasa, ce imi aminteste de "Catelusul schiop", de faptul ca animalele au un suflet mult mai curat si mai bun decat al nostru.

Enzo (nume primit dupa un pilot de formula 1) este un pui de labrador, dar are si ceva de terrier. Stapanul lui este pasionat de masini, formula 1. Este o poveste de viata, de familie, de dragoste si despre rautatea umana. Finalul e de poveste: bunatatea invinge raul.

Emotia te cuprinde de la prima pagina si nu iti reda linistea pana la sfarsit. Suspansul e ascendent. Se iveste o intrebare: exista o alta viata? Enzo e convins ca va reveni pe pamant ca barbat, si il va saluta pe stapanul sau si fiica acestuia. Asta aflase el, uitandu-se la Tv, pe National Geographic, la un documentar despre caini.

Niciodata nu trebuie sa iti pierzi speranta. Cand crezi ca mai rau de atat nu se poate, apare un om care te intelege, si iti da o mana de ajutor, iti ofera o sansa, o vorba care te ridica. Gesturile, si nu cuvintele (desi Enzo intelegea tot) inseamna foarte mult in viata.

Aceasta carte e psihologie curata. Merita citita.

Am inteles ca, un animal chiar te face mai bun.

www.garthstein.com

Ascultare

"Cred ca te-am zapacit destul dar femeia inspira ca o muza mintea barbatului, iar eu nu mai am cu cine discuta prin "spatiul acesta" si nici nu cred ca isi pierde cineva timpul cu stupiditatile mele..."
Aceasta fraza am primit-o azi pe mail, de la unul din colegii mei.
Mai sunt oameni destepti care nu mai sunt luati in seama. E deprimat si ma cauta pentru ca stiu sa-l ascult. E greu... dar oamenii care au familii, probleme mai lumesti, nu mai au rabdare sa asculte stiinta si SF-uri.
Oricum, oamenii nu mai au rabdare sa isi acorde minute de reflectie, sa isi asculte copiii, sa asculte pasarile si vantul, ploaia si marea...

"Accident"

Strig: "Nuuuuu..."

Cu toate acestea fusta se ridica in aer... Doamna care a facut acest gest din graba de a avansa in autobuz, nu si-a cerut scuze.

O alta doamna, postata pe scaun a inceput sa rada. Vazuse faza. Un pusti se uita si el. Prea tarziu. Ha ha ha... Imi eliberasem o mana si mi-am aranjat fusta la locul ei. Ce bine ca am coborat. Ma simt in siguranta.

Greu pe caldurile astea mon chere...

Oameni asa grabiti, dar si neatenti...

Danseaza lent

Scrisoarea unei fetite bolnave de cancer, care a vrut sa ne invete sa traim. Avem de invatat in fiecare zi de la oameni mai mari sau mai mici decat noi. Sa nu uitam asta! Viata nu are varsta.

Ai privit vreodata copiii intr-un balansoar?
Sau ai ascultat zgomotul ploii
cand cade pe pamant?
Sau ai urmarit vreo data zborul
iregular al unui fluture?
Sau ai observat soarele
cand dispare in noapte?
Ai face bine sa incetinesti.
Nu dansa atat de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Parcurgi fiecare zi in zbor?
Cand spui “Cum te simti?”
asculti raspunsul?

Cand ziua s-a sfarsit
te intinzi in pat
cu sute de chestiuni succesive
care iti trec prin cap?
Ai face bine sa incetinesti.
Nu dansa atat de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Ai spus vreo data fiului tau
“o facem maine”?
fara sa iti dai seama in graba,
de parerea sa de rau?
Ai pierdut vreo data legatura,
cu o buna prietenie
care apoi s-a sfarsit pentru ca
tu nu ai avut niciodata timp
sa suni si sa spui “Buna”?

Ai face bine sa incetinesti.
Nu dansa atat de repede.
Timpul e scurt.
Muzica nu va dura.
Cand alergi atat de repede
ca sa ajungi pe undeva
iti pierzi jumatate din placerea de a merge.
Cand te preocupi si alergi toata
ziua, ca un dar niciodata deschis . . .
aruncat.
Viata nu este o fuga.
Ia-o usor.
Asculta muzica.

Ciudatenii

Ma trezesc cu senzatia ca nu ma regasesc printre oamenii maturi, care posteaza lucruri serioase. Am decis ca ma voi retrage si voi scrie doar povesti pentru copii. Pentru adulti, sunt multi oamei piceputi.

Ma gandeam zilele trecute ca sunt o ciudata (nu ca nu stiam sau era ceva nou). De ce?

As vrea sa spal la rau. Sa vad cum e, sa simt apa rece si placerea de a spala. Asa, le spala masina. Eu doar aleg programul. Poate tehnica stie ca timpul are alta valoare azi.

Imi doresc sa stau intr-o cabana, in varf de munte si sa citesc la lumanare.

As vrea sa scriu cu o penita, pe pergament.

Mi-as dorisa lucrez o zi la o spalatorie auto. Sau sa spal parbrize. Asta mai mult asa ca sondaj, sa vad ce efect am asupra oamenilor. Ha ha ha.

Ciudatenii...

Fata cu portocale

O carte despre care citisem pe un blog. M-am interesat. Face parte din Colectiile Cotidianul. Am comandat-o pe internet. Am primit-o, dar nu am putut incepe lectura deoarece aveam de sustinut un examen important pentru mine.

Cum am scapat de examen, am inceput lectura.

"Fata cu portocale" - Jostein Gaarder. Novegian. Actiunea se petrece in Oslo.

Este o carte despre viata... traire, emotii, dragoste.

"Viata este o loterie gigantica unde numai lozurile castigatoare sunt vizibile."

"Viata este scurta pentru toti cei care reusesc intr-adevar sa inteleaga ca intr-o buna zi intreaga lume se ispraveste de tot. Nu toti oamenii inteleg aceasta. Nu toti au capacitatea de a pricepe ce inseamna in realitate sa dispari pentru totdeauna. Este prea multa zarva si truda ora de ora si minut de minut, pentru ca oamenii sa-si dea seama de aceasta."

"A visa despre ceva improbabil are un nume al sau. Se numeste speranta."

"Intreaba-i pe parintii tai cum s-au intalnit. Poate iti vor povesti o istorie palpitanta."

Intrebarea din carte este: Daca ai avea de ales sa traiesti pe Pamant -stiind ca vei petrece o perioada scurta - sau nu, ce ai alege?

Raspunsul meu: as alege sa traiesc.... chiar si o perioada scurta. Daca as muri maine, nu as regreta. Poate doar ca nu am devenit mama. (Personajul principal scrie o scrisoare catre fiul sau, in varsta de 4 ani si jumatate in momentul in care afla ca este bolnav. Acesta o citeste peste 11 ani si ii raspunde tatalui sau). Dar, am cunoscut oameni minunati, am profesat in domeniile in care mi-am dorit - uneori sa-mi demonstrez ca pot face si altceva, ca sunt capabila sa invat si sa o iau de la capat.

"Asemanarea intre ziaristi si parinti este ca sunt la fel de curiosi, iar asemanarea intre politicieni si copii este ca tot timpul sunt asaltati cu intrebari delicate la care nu este intotdeauna usor de raspuns."

Poate v-am starnit curiozitatea. Merita citita.

Sensul ascuns

Acesta un subcapitol din cartea "Cea mai frumoasa istorie a lui Dumnezeu" -Editura Art -Jean Bottero, Marc-Alain Ouaknin, Joseph Moingt. Este cartea ce incununeaza o relatie de prietenie?! cu bune si cu rele. Mult a fost, atat a ramas.

"Cabalistii cred ca sub textul explicit al frazelor se strecoara un text ascuns."

Fiecae litera corespunde unei cifre. De exemplu, cuvantul "mama" se scrie "em". adica 1+40=41. Cuvantul "tata" se scrie "av", adica 1+2=3. Cuvantul "copil", yehed in ebraica, ne da 10+30+4=44, adica suma tatalui si a mamei!

"Ceea ce este deasupra ta (divinul) vine de la tine", esti raspnzator pentru asta.

Cifre si litere... parca ar fi un joc.

In numele fiecaruia este scris un destin.

Amintiri si saruturi!

Vorbeam cu cineva despre saruturi intiparite in memorie. Am zambit si am tresarit in acelasi timp.

Cutia cu amintiri... Deschid si le imbratisez. Amintiri frumoase, zambete alese, saruturi sincere, dorite, impartasite, simtite si traite din plin. Intr-un colt, stinghere, stau si cateva care au fost foratate, nedorite, daruite sau primite din obligatie. Sunt mandra de colectia mea. Imi pare rau decele cateva saruturi triste. Asta a fost sa fie. Nici eu nu mi-am dorit sa fie asa.

Alaturi, sta sertarul in care pastrez coelctia de cuvinte. Scrisori, mailuri, sms-uri... Mai frumoase, mai dureroase, mai simple, mai complexe. Mereu am fost fascinata de cuvinte, de impactul lor. Nu pot ramane indiferenta la un cuvant: frumos, ma face sa visez si sa zambesc, trist, ma indispune, ma fac sa vars lacrimi de purificare.

Amintiri si saruturi!

Carti "la cerere"

Am mers sa cumpar o carte. Am descoperit - desi citisem in presa - ca Loredana, a scris o carte despre sex. Mi-am amintit ca si Laura Andresan a scris o carte de genul, si dnul Bebe si nu mai stiu cum. Asta se cere acum? Buuun.

Atunci, sa se legalizeze mai repede prostitutia, sa stim o chestie. Sa nu se mai vanda "dragoste" pe la colturi, pe anumite autostrazi si sosele. Sa fie cu garantie si cu bon.

Oricum, am inteles pe pielea mea ca se cere sex nebun, pasional, salbatic, necizelat.... dragostea e ceva demult disparut.

Deci... sa citim si sa ne dumerim.

Lectura placuta!

Frica de Dumnezeu

Zilele trecute, am vazut la o emisiune pe Discovery, povestea unui om credincios. Mergea regulat la biserica, sarea in ajutorul enoriasilor, toti il apreciau si aveau o parere foarte buna despre el. In vizite, vorbea evlavios si parea painea lui Dumnezeu. A ajutat o familie sa se mute in Canada. Era vis al acestora. Femeia nu se acomodeaza cu clima de acolo, si se intoarce in statul american. Omul, credincios din cale afara, il omoara pe barbatul ramas in Canada si-i preia identitatea.

Am fost cutremurata.

La o zi doua dupa aceasta emisiune, mi se intampla sa realizez ca am intalnit persoane care il ridica in slavi pe Dumnezeu, dar de fapt sunt rele, dusmanoase, invidioase in adancul sufletelor lor. Am primit avertismente de genul: "Asa sa iti ajute D-zeu! D-zeu nu doarme. Am sa dau acatiste!" Am ramas dezamagita, speriata (de mahalagismul in sine) si profund dezgustata. Stiu ca Dumnezeu este pretutindeni. Stiu ca vede ce fac, aude ce spun si stie foarte bine ce gandesc. Stiu ca daruieste fiecaruia dupa fapte. Dar nu l-am folosit niciodata pe D-zeu in actele mele de aparare sau prin care am incercat sa-mi fac dreptate. De cele mai multe ori, chiar am intors spatele si am plecat, si fiecare a platit pentru ce a facut... dupa masura vorbelor si faptelor sale.

Urat... Cred ca si Dumnezeu e trist cand vede si aude astfel de lucruri. Dar el e obisnuit -sunt convinsa de asta - cu astfel de circuri si spectacole.

Iarta-ne Doamne.

Despre invatamant...

Cum e vorba aceea? Chelului, tichie de margaritar ii lipsea.

Asa sunt si eu. Imi doream sa ma intorc in invatamant. Mi-a placut munca la catedra. Dar, am uitat de ce am plecat. Hartogaraie fara sens, examen aproape an de an, vacante de vara pierdute pe la inspectorat.

Pentru a-mi testa capacitatea de memorare, m-am incapatanat sa ma inscriu din nou - dupa 3 ani- la examen. Colegele cand m-au revazut au spus ca sunt masochista. Posibil, intr-o oarecare masura. Intrata in sala de examen, ma intrebam ce caut eu acolo?! Mi se parea ca nu e locul meu acolo. Ma uitam la colegii de suferinta, si parca imi era mila de ei. Desi, eram in aceeasi barca. Profesori la 40 si ceva de ani, cu experinta, care dau examen. Mi se pare bataie de joc. Avem un sistem cumplit. Nu stiu... ma voi gandi la o idee, o solutie pentru aceasta tortura. Am inteles ca si in Canada, de exemplu, exista suplinitori -care nu sunt cu nimic mai prejos decat titularii, ba din contra, sunt mai munciti si mai dedicati decat ceilalti - si stau acasa, fiind chemati doar cand este nevoie de ei.

Am fost rugati -asa era regulamentul - sa ne punem gentile in saci menajeri si sa-i etichetam. Profesorii sunt tratati, inca, asemenea unor hoti. Asta e... trist. am fost dezgustata. N-am putut socializa cu nimeni. Probabil si de la emotii, incerc sa ma incurajez. Aveam un gust amar...

Si... cu toate astea, de ce m-as intoarce?

Am nevoie de timp liber pentru a scrie... pentru mine -teza de doctorat- si pentru cei ce-mi vor fi elevi.

Am nevoie sa fac ceva care imi place, pentru care stiu ca sunt facuta. Simt asta si mi s-a spus. Comunicam cu elevii din priviri.

Am nevoie sa ma simt utila, sa vad ca am un rost, sa educ 10 copii din 100. Stiu ca pot, stiu ca am fost model pentru unii dintre elevii mei.

Cele mai frumoase prietenii le-am legat in scolile unde am predat. Carmen Alexandra, este una dintre ele. Ne stim de 7 ani.... si ma cunoaste atat de bine, si imi este ca o sora. Unele lucruri nu i le-am spus nici surorii mele. Este un om de incredere... si ma trezeste adesea la realitate si ii multumesc.

Am nevoie de dragoste... de joaca educativa... de copii in jurul meu. Sunt atat de sinceri... si ador asta!

Astept o minune...

Povesti nemuritoare

Ploua torential.

Eram noi si radeam cu hohote.

Eram uzi leoarca.

Am intrat intr-o librarie.

Mirosul cartilor e mai puternic.

Ciudat. Nu gasim decat "Povesti nemuritoare".

Cumpar multe. Ii dau si lui. Cadou.

Asa, poate ma va iubi intr-o buna zi.

Poate ma voi regasi in timpul si personajele cartilor sale.

Ploaia se opreste. Iese curcubeul (ROGVAIV - SPECTRUL SOLAR).

Iesim tinandu-ne de mana, fericiti ca avem povesti.

Iancu Jianul, zapciul

Invatand si plictisindu-ma, am spus sa mai butonez putin sa mai vad oameni, sa aud voci.

Am gasit filmul romanesc "Iancu Jianul, zapciul". Am nimerit chiar intr-un moment in care era el. Filmarea ochilor sai m-a cutremurat. Ochi mari, sinceri, caprui (care fura inima oricui), frumosi. Un om frumos in ansamblu. Ma gandeam, ce atata Brad Pitt, George Clooney si altii, caci noi avem actori de o mie si una de ori mai frumosi, mai talentati.

Mi-am amintit ca am citit poeziile si dedicatiile scrise pentru Lavinia, sotia lui, si mi-au dat lacrimile. Cata iubire, devotament, patima adevarata, unire in cuget si-n simtiri.

O poveste de dragoste minunata, cu chemare si pasiune, asteptare si recunostinta.

Oameni minunati, de la care avem zilnic cate ceva de invatat.

Replica

Nu sunt o cinefila. Lasand televizorul sa functioneze ca sa-mi tina de urat, pe TVR 2 era un film: "Ai incredere in barbati!" La un moment dat, ridic ochii si citesc replica: "Sunt o badaranca, tocmai ce am terminat o relatie cu un badaran!"

Am zambit si am schimbat postul.

Rasuflu usurata. Bine ca am imunitate.

Fantoma

Zilele astea am citit despre castelele copilariei. Am spus ca al meu e intunecat si nu vreau sa ma intorc in el. Imi voi construi unul mai mic, luminos si aerisit. Am fost intrebata: "Si cu fantomele ce faci?" Am raspuns, sigura pe mine: "Suntem in relatii bune, amiabile." Dar, am uitat ca, in ultima mea relatie, totul s-a terminat urat, cu cuvinte dure, care se bat cap in cap.

Intr-una din serile trecute, am recitit mailurile de final de relatie. Grele cuvinte. Si rautatea transpare din ele. Am inchis rapid fisierul. Dar, s-au intiparit pe retina.

Azi noapte, m-am trezit cu o stare de rau, de neliniste. Sertarul amintirilor mele despre el fusese deschis de cheia nelinistii. Nu aveam aer, inima imi batea nebuneste, cuvinetele lui imi sunau in urechi. Impingeam cuvintele cu mainile. Prinsesera viata. Ce greu e sa te lupti cu fostele iubiri ale unui om. Iubiri despre care stii atatea: comportament, nume, dorite, pasiuni. E trist si cumplit de greu. Cand ma apropiam de el, il vedeam ca un balaur cu multe capete... capetele femeilor din viata lui: una pasionala, alta pictorita, alta mai stiu eu ce. Te simti un om gol... desi stii ca ai si tu valoarea ta, raportandu-te la aprecierile majoritatii despre tine. El oricum nu da doi bani pe mine. "Cu versurile astea ai castigat tu invitatia?" "Da, cu astea, raspund, trista." Dar, macar am facut ceva. Am scris ceva... asa bun, rau... cui nu-i place, nu citeste. E greu sa ai o parere foarte buna despre tine. Nu mai ai discernamant asupra calitatii celorlalti.

De ce nu pot scapa de aceasta fantoma? Nu e asa draguta precum Casper. Am pierdut timp, energie, fiind langa el la greu, ascultandu-l, incurajandu-l cand a fost ranit de colegi, am incercat sa-l fac mai vesel, am socializat. Degeaba. "Te tin de mana dar nu simt nimic" a durut mult. Probabil receptorii lui tactili au alta structura. Nu mai au nerv.

Cat costa sa scrie un rand, ca titlu la un mail, cu litere de-o schioapa, fara sa fie simtite (simturile nu existau) cu un la multi ani timid sau un iarta-ma pentru ca am mers cu cizmele pline de noroi prin viata ta?

Ca un domn, a conchis in mailul de final: "toate femeile din viata mea m-au dezamagit". El oare nu a facut asta? Dar, zambesc si imi amintesc de un citat celebru, apartinand lui Napoleon: "Toate femeile sunt curve, mai putin mama."

Asa ca, astept pe cineva care sa apara in viata mea cu tot cu simturi, cu suflet si comportament de om sociabil.

Caut tamaie pentru sufletul meu.

Love mail

Am accesat www.haios.ro, site-ul unui prieten, iar la rubrica articole am gasit postat despre noua melodie a lui Nico, "Love mail"(http://www.haios.ro/rezumate.php?lang=ro&id=70&sct=6315). Este interesanta, placuta. Ascultati-o.

Citind ultimul post al lui Irene, de pe MIntea de ceai, am inteles ca, din ce in mai multe fete si femei sunt dezamagite de intalnirea cu un un om care sa le ofere dragoste. Nu stiu ce sa spun... nu vreau sa apar pe nimeni, dar mai exista si oameni care stiu sa iubeasca. Am cunoscut si eu un barbat care mi-a distrus sufletul... fiecare intalnire era un maraton de rezistenta la rautati, la cuvintelor dure si povesti cu foste. Nici pic de diplomatie la final... Dar, fiecare platim pentru ce oferim. Eu mi-am meritat soarta, caci am crezut ca oferind, schimb eu totul. Nu. E o mare greseala. Cand nu merge, nu merge. Lacrimile varsate, mi-au limpezit ochii pentru a vedea omul care ma va iubi pentru toata viata. Sa il vad de la distanta, sa-mi dispara miopia.

Daca ar fi sa-i scriu un mail de dragoste ar fi ceva de genul:

"Buna dimineata, om drag!

Multumesc ca m-ai gasit. Multumesc ca ai inteles ca nu sunt perfecta si ma placi asa cum sunt. Multumesc ca ma determini sa ofer ce am mai bun, mai frumos, mai curat, sa demonstrez ca pot iubi. Multumesc pentru fiecare mangaiere si vorba magica oferita cand am emotii. Multumesc ca ma tii de mana cand trebuie sa trec un obstacol. Multumesc ca iti doresti sa fiu mama copiilor tai si femeia care sa te accepte asa cum esti, cu bune si cu rele, caci tu m-ai invatat ca nimeni nu e perfect.

Multumesc dragostea mea."

Sper sa rasari din albul norilor, din stralucirea razelor de soare, din increderea ca mai exista oameni care stiu sa iubeasca, din lumina rece a lunii, din linistea sufletului meu...

Sper sa prinzi contur cat mai curand, omul dragostei mele.

Oamenii şi suferinţa

Iau o pauză şi împărtăşesc impresii, care nu ştiu cât de bine le pot transmite.

Ieri, am ajuns la ortopedie. Am întrebat cine e ultima persoană, m-am aşezat cuminte pe scaun, aşteptând sosirea medicului. Ma uit in jur, pe furiş, cu coada ochiului, să nu se simtă oamenii stingherinţi de mila mea. Căci asta este, nici pe departe curiozitate sau plăcere.

Mâini rupte, picioare schilodite şi ghipsate în fel şi fel. Mi se face teamă. Nu suport suferinţa, boala. Îmi vine să o iau la fugă.

Prea târziu. Apare domnul ortoped-traumatolog. Până şi denumirea îţi dă fiori. Intru în cabinet. Unei doamne i se pune ghips şi are lacrimi de durere în ochi. Îmi vine şi mie să plâng. Parcă pe mine nu mă mai doare. Sunt chemată cu radiografia. Întreb speriată dacă nu se poate să-mi treacă fără ghips. După o privire atentă a unei fotografii cu oase - oare oamenii ăştia nu se plictisesc de atâta boală şi aceleaşi fotografii urâte, fără pic de culoare? - aflu că pot să-mi refac frumuseţe de picior stând cuminte vreo săptămână, legată cu faşă elastică şi luând antiinflamator. Îmi venea să sar într-un picior de fericire, o dată că am scăpat de greutatea de a purta ghips, a doua oară că ies de acolo... si nu mai văd durerea din ochii oamenilor. Noroc că mi-am amintit ca am un os rupt şi că mă doare.

Am înţeles că numai astfel apreciezi faptul că eşti sănătos.

Niciodată nu mi-au plăcut medicii. Sunt oameni drăguţi, deschişi, sociabili... dar, nu ştiu... parcă sunt imuni la omenie.

Sănătate multă tuturor.

Stagiunea din toamna

Am facut ordine printre emailuri si am gasit newsletter-ul de la Teatrul National.

Il scriu si pentru cei care voi sa stie ce surprize ii vor astepta in toamna.

"Până în toamnă, când TNB îşi va ridica din nou cortina, în sălile de repetiţii se pregătesc deja trei premiere: Toţi fiii mei de Arthur Miller, regia Ion Caramitru, cu Victor Rebengiuc şi Sanda Toma în rolurile principale, Tartuffe de Molière, ce-l are ca protagonist pe Horaţiu Mălăele, regia Andrei Belgrader şi Tectonica sentimentelor de Eric Emmanuel Schmitt, montată de regizorul Nicolae Scarlat.

Din 3 octombrie, vă aşteptăm din nou la Teatru!

Vacanţă plăcută şi ne vedem la toamnă,

Echipa TNB

Odihniti-va si, in toamna, la teatru cu voi.

Vise

Ascult "Culeg vise" cu Paula Seling... asa se numeste noul sau album.

Fiecare dintre noi are vise. Un om fara vise, nu are pentru ce trai. Unii au vise mari, altii, vise mici.

Visez sa fiu un om bun, care sa imparta din bunatate cu cei din jur. Visez sa fac o magie si sa dispara raul, invidia, tristetea, egoismul. Visez sa fac oamenii sa zambeasca din orice, pentru orice si oricine. Visez sa devin din nou copil, si sa alerg si sa ma joc, cu ai mei copii. Iar ei sa fie fericiti, si sa ma imbratiseze strans. Visez la ziua in care mama imi va spune: "Sunt mandra de tine. Esti femeia care imi doream sa devii". Visez la ziua in care tata isi va cere iertare pentru ca ne-a parasit, pentru modul in care a procedat. Atunci, il voi imbratisa, voi zambi si-i spune: "Te-am iertat de mult." Visez ca pot face lucruri frumoase... ca sunt iubita de Dumnezeu... ca voi transforma fiecare lacrima intr-o minune... ca voi implini vise.

Visati si urmati-va visul cu incredere!

Fericirea

Simt fericirea plutind in jurul meu. Exista. Se teme de mine. Nu ma place. Da, stiu. Altfel, intra in vorba cu mine pana acum. Poate ma va placea intr-o zi si-mi va devenii prietena de nadejde, si imi va permite sa o prezint tuturor.

Hmmm... Ce gluma! Ce este fericirea? Nimic palpabil... doar fum cu miros de bun, placut, cald si curat. O stare de liniste, de impacare cu tine, o bucurie permanenta, puterea de zambi.

Dupa ce ma linistesc... voi citi "Jurnalul fericirii" de Nicolae Steinhardt (Monahul Nicolae Delarohia) editura MANASTIRII ROHIA 2005.

Ma intorc in timp... in 2006. Vizita Manastirii Rohia. Autocarul ne lasa la poarta. De acolo, urcam prinr-o padure, cam 15 minute. Ajunsi, gasim calugari primitori. Ne arata biblioteca Manastirii, camera monahului Nicolae. Parca timpul s-a oprit in loc. Imi amintesc penita lasata in asteptare pe un caiet deschis. Poate, cineva, inntr-o zi se va apuca din nou a scrie.

Nu am crezut in existenta fericirii. Pentru mine, filozofia este ceva hilar.

Am sa citesc si am sa va impartasesc impresii si lectii (sper sa le invat) despre fericire.

Povestea mea

Nu ma aflu intr-o forma prea buna. Sufleteasca. La asta ma refer.

-Cioc-cioc. Sunt povestea vietii tale. Pot intra?

-Da, te rog.

-Nu ma imbratisezi?

-Ba da. Scuza-ma. Nu sunt intr-o forma de zile mari.

O imbratisez timid, ma retrag ca si cum m-ar fi ars.

-Nu esti prea fericita, imi spuse.

-Multumesc ca ai observat, ii raspund ironica.

-Dar de ce esti asa pleostita?

-Ce motive as avea sa fiu fericita? Sa sar de bucurie in piciorul rupt?! Nu am nimic al meu. Tot ce am obtinut am obtinut prin munca. Da, sunt destul de orgolioasa. Chiar daca imi oferea cineva ceva gratis, nu acceptam.

-Ai avut si vei avea o viata interesanta. Ai cunoscut oameni importanti in calea destinului tau. Ai facut oameni fericiti. Ai devenit o femeie puternica. Daca ai avea curaju sa povestesti viata ta, sunt sigura ca vei castiga admiratori.

-Nu am nevoie de lauda, si nici de admiratori. Imi doresc o familie reusita. Imi doresc dragoste, liniste, frumos... cantec de leagan si povesti.

-Nu stiu de ce te incapatanezi tu sa te chinui. Ai muncit de cand te stiu. Iti amintesti cand tricotai caciulite si le vindeai? Cati ani aveai? Cam 15-16 ani. Cand spalai la lichean vrafuri de rufe pentru intreaga familie, calcai si scoateai apa din fantana. Si? Iti amintesti cand tatal tau ti-a spus sa ai grija ce faci la admiterea in facultate, ca el nu ti-a dat banii de inscriere ca sa-i arunci pe apa sambetei?! Dar a stiut sa ajunga primul sa vada rezultatele, sa se laude ca ai reusit a 10-a pe lista, cu bursa. Ar trebui sa inveti sa te bucuri putin de viata. Sa calatoresti, sa citesti, sa te dezvolti personal. In curand te vei casatori, vei fi mama... cand vei mai avea timp pentru tine?! De ce stai si iti plangi de mila? Chiar meriti sa intalnesti omul care sa aibe grija de tine. Uita-te la tine! Esti o mana de om. Ultima ta relatie a fost un dezastru. Ai oferit enorm, nu ai primit nimic. Ai pierdut timp, si un colt de suflet. De ce te chinui? Pentru ce? Fii demna. Poarta capul sus cu mandrie. Rasfata-te. Investeste in tine. Chiar meriti. Vei primi ce-i mai bun. Stii foarte bine ce trebuie sa faci. Nu stiu cum de nu ai invatat pana acum ca, totul se face cu rabdare. Nu ai invatat inca aceasta lectie.

-Da. Nu am rabdare. Eu vreau acum o familie.

-Dar vei primi. Numai ca, mai ai de pus in ordine inca doua vise, apoi gata. Vei fii sotie si mama. Si nu orice fel. Sunt convinsa ca vei fii una speciala.

-De unde stii? intreb surprinsa.

-Iti amintesti cei 5 ani in care ai fost model pentru elevii tai? Cata dragoste ai primit?

Zambesc.

-Da. Ai dreptate. Deci voi fi la fel de apropiata si de copiii mei?

-Sunt sigura de asta! Ti-am dat motive de fericire? Aaa... era sa uit. Ai scris o poveste pentru copii. Pregateste si altele. Copiii tai le vor devora. Acum, merit o imbratisare mai prietenoasa?

-Oooo... da. O imbratisare calda, cu multa dragoste, draga mea poveste de viata!

-Astept cu nerabdare sa-mi adaugi capitole fericite. Te las cu bine... si nu uita: urmeaza-ti visul!

Dispare. Ma uit in jur. Clipesc. Cred ca am visat. Oricum, stiu - daca mai era nevoie - ca pot sa-mi implinesc vise. Nu sunt egoista. Intotdeauna, in visele mele, sunt implicati oameni dragi sau rezultatele se rasfrang asupra lor.

Delfinul Mark... nu mai este

Am aflat din presa ca a murit delfinul Mark, de la delfinariul din Constanta. Avea 31 de ani si a murit de batranete.

Eu, ma indragostisem de el in anul doi de facultate, cand am fost acolo in practica. Datorita lui, voiam sa imi fac masteratul pe delfini.
Sunt fiinte atat de gingase si de inteligente.
Imi pare rau!
Mark, sa veghezi asupra delfinariului din Constanta.

... la intamplare

Am facut-o si pe asta. Mi-am fracturat piciorul, sa vad cum e. Nu e deloc bine, nici pe departe confortabil... asa ca, nu fiti curiosi.

Imi aminteam de copilarie... cand sora mea, mai mica decat mine cu 4 ani, si-a bagat un bob de fasole in nas, a incoltit si a ajuns cu ea la spital. Intoarsa acasa, nu a stiut sa-mi povesteasca ce i s-a facut acolo, si am bagat si eu un ac de brad. Nu a avut acelasi efect. Alunecase, fiind foarte ingust. Nu avusese timp sa se fixeze de mucoasa.

Din cauza durerii, in nebunia mea, ma gandeam: "Ce ar fi sa se intample, la fel de fulgerator si pe neasteptate, sa ma casatoresc. Sa sochez lumea atat de curioasa in ceea ce priveste acest aspect al vietii mele."

Sunt putin trista, abatuta. A fost o saptamana cu multe vesti frumoase... prietene care se casatoresc, prietene care sunt insarcinate. Nu stiu... simt ca nu am niciun rost. Parca sunt o femeie atipica. Am obosit sa mai sper... m-am saturat sa mai astept... nu ma mai consoleaza nici faptul ca exista femei mai frumoase, mai destepte decat mine, care se afla in aceeasi situatie.

Imi amintesc de vremea in care cieam reviste despre copii, doar pentru ca imi placeau pozele de pe coperta. Privesc cu coada ochiului la femei insarcinate, care sunt atat de frumoase! Zambesc copiilor puri si veseli, care ma privesc din comodul lor carucior. Stiu... sunt femei casatorite, care vor sa fie mame si nu reusesc. De ce as spera eu la acest statut, cand inca nu cunosc ce inseamna sa fii sotie?

Oare voi fi vreodata o femeie implinita?

Poate ca da... doar scriu povesti, care vreau sa fie citite de proprii copii.

Fractură

Cum fac eu numai nefăcute? Nu ştiu... dar încerc să vă povestesc.

Joi, la orele 12 mi s-a spus că până luni la orele 12 trebuie să am montate aparatle noi din dotare, ca trebuie sa vopsesc nişte dulapuri şi să fac ordine. Toate bune şi frumoase. Dar sunt singură. Nu vreau să spun că sunt firavă căci am crescut în condiţii grele (pot spune, adică am scos apa din fântână ani buni). Din dorinţa de a nu mă face de râs, de a face din "laboratorul" acela, cât de cât un laborator, m-am pus pe treabă. Vineri, într-o bine meritată pauză, am văzut că piciorul meu drept era umflat şi mă durea. Nu am dat importanţă. A trebuit sa plătesc şi nişte facturi, deci am mers destul pe jos. Credeam că nu mai ajung acasă. A fost şi o mică grevă a celor de la RATB... îmi venea să plâng de durere.

Ajunsă acasă, m-am spălat, mi-am pus o faşă elastică. Durerea s-a estompat.

Luni, în nebunia aceea de lucru... responsabilităţi, aranjări şi rearanjări, cărat de apă distilată de la etajul 1... nu am simţit durerea. Seara, având de făcut diverse pregătiri pentru a doua zi, n-am dat importanţă. Marţi am fost o persoană "importantă". Miercuri, am alergat încolo şi încoace, dar durerea şi umflarea piciorului... m-a dus la medic. Când m-a văzut, m-a trimis la urgenţă să-mi fac radiografie. Cum mie nu-mi plac medicii şi nici nu sunt aşa panicoasă, am zis că merg azi. Am fost la o policlinică, mi-am făcut o radiografie, conştientă că nu-i nimic grav. Când aud că e fractură, zâmbesc. Asta e. E o modă în institut să ai picioarele rupte. Primesc trimitere la ortopedie. Îmi amintesc că am un coleg de liceu, ortoped, sau cum spunea el... "lucrez la oase rupte". Aşa îmi mai amintesc de colegi. E plecat in Belgia, stabilit acolo. Altfel, paote apelam la ajutorul lui.

O perioadă voi fi casnică. S-au redus deplasările mele. Oare trebuie să învăţ ceva din asta? Posibil... în primul rând, nu-mi ridică nimeni statuie că am dat o faţă "normală" laboratorului. Nu voi primi nici măcar o ciocolată.

Zâmbesc... am făcut-o şi pe asta.

Piatra

Apa trece, pietrele rămân.

Citesc "Strigătul pietrelor" de Hikaru Okuizumi, din colecţia Cotidianul. Am aflat că fiecare piatră se formează şi se şlefuieşte în ani buni. Până şi pietricica ce ne intră în pantofi are o viaţă lungă. Unele pietre strălucesc. Altele, doar când sunt ude strălucesc. (Aşa e şi cu oamenii? Trebuiesc puşi într-o lumină anume pentru a fi buni, frumoşi, strălucitori? Nu am găsit încă răspunsul la această întrebare). Depinde de conţinut.

Mă gândeam, la sufletele împietrite. Cât de puternic or străluci? Cât de dure or fi? Ce le poate înmuia? Cred că doar lacrimile... lacrimile cuiva drag, care din dragoste şi durere, îşi doreşte să-l reînsufleţească. Lacrimile calde, care se preling pe umăr, apoi caută febril drumul spre suflet şi-l transformă. Nisipul se scurge la picioare, apa pătrunde în celule, sângele umple cele patru camere spaţioase ale inimii şi sufletul prinde viaţă.

Nu lăsaţi inimile şi sufletele să fie împietrite. Hrăniţi-le cu dragoste şi bucurie.

Mâinile

Întotdeauna am privit cu plăcere mâinile oamenilor. Unele atât de muncite, încât îţi vine să le iei şi să le mângâi, sa le oblojeşti.

Am întâlnit mâini firave, emotive... albe, din care viaţa parcă s-a scurs. Am văzut mâini delicate, îngrijite, frumoase, armonioase, ca şi cum ar fi modele pentru o pereche de mănuşi.

Îmi plac degetele lungi, de pianist, de scriitor, de artist in general. Degetele exprimă aşa mult! Să dau un exemplu: sensibilitate, frumos, gingăşie, artă, emoţie, siguranţă.

Mi-am aminit de o poezie:

"Degetul mare, pleacă la plimbare.

Arătatorul, duce bastonul.

Mijlociul, duce paltonul.

Inelarul, duce geamantanul.

Degetul mic, nu duce nimic, pentru că e mic."

Totul e construit cu un rost pe această lume. Până şi degetul inelar. Cât de romantic este bunul Dumnezeu de s-a gândit aşa, la toate.

Mâinile pot spune atâtea despre tine. Îţi dă în vileag şi meseria dacă nu ai grijă de ele.

Să ne împreunăm mâinile în rugăciune, să mulţumim că le avem şi să le preţuim.