Oamenii şi suferinţa

Iau o pauză şi împărtăşesc impresii, care nu ştiu cât de bine le pot transmite.

Ieri, am ajuns la ortopedie. Am întrebat cine e ultima persoană, m-am aşezat cuminte pe scaun, aşteptând sosirea medicului. Ma uit in jur, pe furiş, cu coada ochiului, să nu se simtă oamenii stingherinţi de mila mea. Căci asta este, nici pe departe curiozitate sau plăcere.

Mâini rupte, picioare schilodite şi ghipsate în fel şi fel. Mi se face teamă. Nu suport suferinţa, boala. Îmi vine să o iau la fugă.

Prea târziu. Apare domnul ortoped-traumatolog. Până şi denumirea îţi dă fiori. Intru în cabinet. Unei doamne i se pune ghips şi are lacrimi de durere în ochi. Îmi vine şi mie să plâng. Parcă pe mine nu mă mai doare. Sunt chemată cu radiografia. Întreb speriată dacă nu se poate să-mi treacă fără ghips. După o privire atentă a unei fotografii cu oase - oare oamenii ăştia nu se plictisesc de atâta boală şi aceleaşi fotografii urâte, fără pic de culoare? - aflu că pot să-mi refac frumuseţe de picior stând cuminte vreo săptămână, legată cu faşă elastică şi luând antiinflamator. Îmi venea să sar într-un picior de fericire, o dată că am scăpat de greutatea de a purta ghips, a doua oară că ies de acolo... si nu mai văd durerea din ochii oamenilor. Noroc că mi-am amintit ca am un os rupt şi că mă doare.

Am înţeles că numai astfel apreciezi faptul că eşti sănătos.

Niciodată nu mi-au plăcut medicii. Sunt oameni drăguţi, deschişi, sociabili... dar, nu ştiu... parcă sunt imuni la omenie.

Sănătate multă tuturor.