S-au închis porţile

Am promis că revin cu detalii. A fost bine. Oameni constienţi de prezenţa emoţiilor, au adresat întrebări uşoare, mi-au urat succes, au părut sau chiar au fost, interesaţi de domeniul meu de cercetare. Un domn, a dorit sa consulte o carte din biblioteca laboratorului. Fiind o zi cu multă deschidere, am permis şi acest lucru.

La un moment dat, a venit un tânăr, care îmi adresa întrebări, dar în acelaşi timp lua notiţe. De la oboseală eram tare nedumerită. Uitându-mă la ecusonul său, am văzut că este de la presă.

Per total, a fost bine, interesant... m-am descurcat. M-am simţit un om mare. Toţi colegii de seama mea, aveau în spate şefi cu experieţă, care le-au preluat această "povară". Eu, am fost doar eu cu mine.

Vă mulţumesc că mi-aţi fost alături! Am simţit asta din plin şi vă rămân datoare.

Gata! S-au închis porţile, s-a dat drumul la câini şi ne apucăm să cercetăm. Cu mai mult drag, cu enorm de mult spor şi cu rezultate măreţe.

Toate bune să se-adune.

Mă dau mare...

N-am cu ce mă, n-am cu ce... dar ma dau mare. Azi pentru mâine.

Mi-am tuns breton şui, noroc că se poarta. Fac economie, doar lucrez în cercetare. Nu-mi permit lux şi răsfăţ la coafor de fiţe. Mai nou, duc bani de acasă ca să-mi amenajez laboratorul.

Îmi scot rochia de gală, îmi lăcuiesc unghiile, scot pantofii cu toc cui -să fiu la înălţime - şi mă parfumez cu cel mai bun parfum din colecţie.

Poate vă întrebaţi de ce?! E doar Ziua Porţilor Deschise (şi a geamurilor spălate).

Ei... mai este un motiv. Voi ţine speach (hai să zic discurs, să fie româneşte)... în faţa oamenilor din ministere, directori de institute, presei. Neam de neamul meu n-a făcut asta.

Azi, mă dau mare... mâine, nu ştiu ce va fi... cât de mult îmi vor tremura genunchii, vocea nu mai spun... dar comentez mâine seară rezultatul.

Departe

Vreau sa ajung departe. Vreau sa ajung la el.

-Dar ai piciorul luxat?!

-Tocmai de aceea vreau sa-l vad. Atat. Nu vreau mai mult.

Ii spun in fiecare clipa, in gand cat mi-e de dor de el, de ochii lui.

Vocea lui calda, cu aroma de ciocolata fierbinte, este incuiata in sertarul din dreapta al sufletului meu.

Descui si ascult, ca o caseta muzicala, de cate ori vreau.

Imi sterg lacrimile de dor... si pornesc, schiopatand, spre departe.

Strabat munti si vai, traversez campii si rauri.

Ploaia mi-o fac prietena... vantul imi usuca parul.

Copacii imi ofera roadele lor. -Esti atat de slaba... nu stim cat vei rezista. Intoarce-te!

-Nu. Dragostea cere sacrificii.

-Il vei gasi si vei lesina, spune un smochin timid.

Zambind, culeg o smochina, si-i raspund: Asta imi va da energie.

Pornesc mai departe, cu durere ce-mi seaca sufletul. Ma pansez cu frunza de brusture. Un paianjen imi face o fasa. Albinele imi aduc miere. Prind puteri.

-Stii unde trebuie sa ajungi? Pe cine cauti?!ma intreaba vantul.

-Nu stiu unde este. Dar il caut pe el. L-am vazut de doua - trei ori in viata mea, imi apare adesea in vis, raspund.

-Drum bun si mult curaj. Aici, eu imi schimb directia, asa ca te parasesc.

-Am sa-ti dau de stire despre finalul departarii mele.

Norul pufos, vesel si aromat cu rom, se apropie:

-Te insotesc de aici, zise zambind si sigur pe el.

-Multumesc.

-De ce il cauti pe el?

-Mi-e dor de el, tare dor. Vreau doar sa-l vad, sa-l fotografiez pe retina, pentru totdeuana. Sa-l port in sufletul meu, mereu si pretutindeni. Sa-l am ca tipar.

-Trebuie sa-ti acopar umerii. Ne apropiem de Polul Nord.

-Uite un pinguin. Ce dragut este. Tocmai ce am vazut Happy Feet.

Ii fac semn cu mana. Imi trimite un pupic.

Mai fac trei pasi si vad o familie de ursi polari.

-Cat sunt de albi! exclam.

Ma aud si-mi fac cu ochiul. Puii patineaza, asa putin, in cinstea mea.

Ursoaica, vazandu-mi piciorul ranit, imi da o pereche de cizme de blana. [Sunt pitipoanca].

Pe un ghetar, zaresc o colonie de foci. Ma aplauda si imi ureaza bine am venit.

Langa un foc, un explorator.

-Te asteptam, imi spune.

-Stiai ca vin?intreb mirata.

-El mi-a zis ca vii. Te-a simtit, aproape de cand ai plecat.

-Ciudat. Voiam doar sa-l vad, fara ca el sa stie.

-Stie. Si vrea sa fiti impreuna pana cand moartea va va desparti. Acestea fiind spuse, ma batu usor pe umar, imi inmana diploma de invingator si adauga:

-Va meritati unul pe altul. Sa fiti fericiti!

Ii multumesc norului ca m-a incalzit, intru in iglu si-mi spun:

-Nu pot sa cred ca am ajuns asa departe. Eu voiam doar sa-l vad. Nu pot sa cred ca si lui ii e dor.

Este un semn de la Dumnezeu. Oare? Atat de departe incat nu-mi vine sa cred ca imi mai sunt ascultate rugaciunile.

Canada vs România

Săptămâna trecută, am primit vizita neaşteptată a învătătoarei mele. S-a reîntors în ţară împreună cu fiicele ei, pentru a le arăta România. Fiica cea mare s-a născut aici. Avea doi ani când a plecat. Cea mică s-a născut acolo, la scurt timp după ce au ajuns, astfel căpătând rapid cetăţenie canadiană, căci da, am uitat să spun, Canada este ţara în care s-au stabilit.

Învăţătoarea mea s-a născut şi a copilărit în acelaşi cartier în care locuiesc acum. Unul mărginaş, sărăcăcios, în care acum se fac lucrări de reabilitare... dar din care au plecat oameni mari. Printre ei, Ştefan Iordache, Gelu Colceag. ( asta e aşa, să-mi spăl onoarea). Oricum, omul sfiinţeşte locul.

În visarea mea, credeam că acolo totul e foarte uşor, umblă câinii cu covrigi în coadă. Se pare că nu e deloc aşa. Se munceşte. Acolo, spre deosebire de aici, oamenii chiar muncesc ca să aibe. Nu aşteaptă să le pice din cer. Când sunt daţi afară, fac cursuri de reprofilare şi încep altceva. Îşi fac propriile lor mici afaceri. De exemplu, un cabinet de masaj terapeutic, o micuţă firmă de materiale promoţionale etc. Am înteles că, dacă vrei cu adevărat ceva, se poate. Când ai afacerea proprie, chiar te zbaţi pentru a reuşi. Acolo, oamenii sunt foarte organizaţi şi stiu ce vor.

Tinerii sunt mult mai maturi. Îşi iau carnet de conducere de la 16 ani, au responsabilităţi, lucrează în vacanţe de la 16 ani şi nu râde nimeni de ei că nu au ce mânca şi de aceea muncesc. Clar este o altă mentalitate, de aceea au atins un nivel înalt de civilizaţie. Bravo lor.

Noi în cât timp vom ajunge ca ei?

M-am simţit fericită şi mândră că maestrul şi-a vizitat unul din cei mai buni învăţăcei.

Femeile despre barbati

"In ziua de azi, daca un barbat deschide usa pentu o femeie, atunci exista mari sanse ca el sa fie portarul." Mae West

Nu sunt feminista si imi plac barbatii misogini. Ma amuza cand ii vad asa inversunati impotriva femeilor, cand le ies flacari pe nari si le sclipesc ochii de ciuda. Imi place sa-i provoc si sa-i cicalesc.

"Un celibatar este un barbat care a ratat ocazia de a face o femeie nefericita." Jasmine Birtles

Desi, eu cred ca a facut mai multe nefericite. Depinde cat de macho este celibatarul.

"Psihanaliza nu-i poate ajuta cu nimic pe barbati: pentru a-i putea intoarce la copilarie ar trebui intai sa fi iesit din ea." Barbara

Pentru mine, barbatii reprezinta niste fiinte tare dragute, care au nevoie de ajutor si rasfat. Daca apreciaza, chiar e bine sa le oferim.

Uneori ma intreb cum ne-a creat Dumnezeu compatibili, dar de fapt nu ne intelegem unii pe altii. Psihologia feminina e neinteleasa pentru ei, iar pentru femei, psihologia masculina nu exista.

Viata lor este mult mai simpla... pentru ca stiu sa si-o simplifice.

Oare de ce nu putem sa luam lectii de la ei? Sa invatam sa convietuim... asa ca in epoca de piatra.

De ce scriu?!

Am fost întrebată. Uneori mă întreb şi eu. Unii, spun că e timp pierdut, ceva inutil. Alţii că am talent.

"Căci ce este scrisul, atunci, dacă nu un fel de furt? Un furt din biblioteca ideilor pe care maşinăria ni le-a furnizat. Biblioteca ce conţine orice posibilă carte. Enciclopedii de cunoştinţe secrete sau de sofism." - Muzică într-o limbă străină - de Andrew Crumey

Ştiam sau aşa înţelesesem. Că, scrierea în jurnal (care e la modă mai nou şi printre scriitorii "mari") te eliberează de stress, te echilibrează. Nu mai ţinusem de mult un jurnal. Mai cochetam cu scrisul şi trimiteam la diverse site-uri pentru femei. Primeam comentarii încurajatoare. De la administratorul unui site am primit ideea de a-mi face blog. Mi s-a părut greu, eu fiind o persoană atehnică, dar mai ales care se teme de greşeli. După o perioadă de acumulare de poveşti chinuitoare, care mi-au secat energia şi mi-au măcinat sufletul, am zis: " E timpul să-mi fac blog. Sa fiu încurajată, sfătuită de oameni cu experienţă de viaţă. Aşa, din cărţi se pare că nu învăţ." Astfel, mi-am făcut blog... bios doareu... adică, viaţa şi cu mine, prietene la cataramă. Şi prietenii mi-au zis că scriu frumos, că sunt prea sensibilă... dar să continuu acest exerciţiu de scriere. Am trimis un "articol" la revista ELLE şi l-au publicat. Nu... nu sunt şi nici nu mă consider scriitoare. Pentru mine e un joc util... cu repercursiuni (benefice îmi doresc) asupra celor din jur.

Am început două cărţi ce vor fi scrise în ani.

Dacă mă întorc în învăţământ, voi avea timp de scris... şi voi scrie şi cartea cu exerciţii de biologie pe care voiam sa o scriu de acum ceva ani.

Deci... veţi auzi de mine... si despre mine (pentru un zâmbet).

Datorită blogului am cunoscut mulţi oameni, am depăşit perioade grele (mai bine spus, dificile)... am înţeles că viaţa e mult mai mult decât ce credeam eu.

Scriu pentru că îmi este bine când scriu. Scriu pentru că sunt idei şi gânduri care îmi spun că vor să fie scrise şi împărtăşite la cât mai mulţi. Scriu pentru că am cititori. Ha ha ha... asta a fost chiar bună. Câtă modestie! Ha ha ha.

Scriu şi voi scrie mult timp de acum încolo.

Scaunele

Marţi, 30 iunie, este Ziua Porţilor Deschise la institutul unde cercetez... mă joc de-a cercetarea. Vor veni invitaţi de soi, neamuri alese, miniştri şi directori, toţi aleşi pe sprânceană. Cum casa nemăturată, musafiri aşteaptă, ne-am hotărât noi să facem puţină curăţenie. Nu vreau să intru în detalii căci aş deveni foarte critică. Spun doar atât: ştiţi cum face pisica ordine după ce îşi face nevoile? Atunci, clar aţi înţeles mesajul.

Dar... voiam să spun altceva.

Într-un colţ al laboratorului (şi birou, e doi în unul) am găsit un scaun. L-am luat să-l arunc. În drumul spre pubelă, am auzit o voce tremurandă:

-Nu mă arunca. Ai milă de mine. Te voi ajuta.

Nu ştiu de ce, dar am făcut drepta împrejur şi am revenit în laborator. L-am spălat şi mi-a mulţumit. E pătat de vopsea, scrijelit... este pocit. Dar are un "suflet" imens.

Azi, trebuia să şterg geamurile unui dulap supraetajat. Am vrut să folosesc o masă care se afla în apropiere. Atunci, scaunul îmi spune:

-Foloseşte-mă. Îţi sunt recunoscator.

-Mulţumesc. Sinceră să fiu, uitasem de tine.

-Îţi voi povesti despre mine, ca să nu te plictiseşti, preciză scaunul.

-Chiar îmi face plăcere. Sunt un bun ascultător, adaug zâmbind.

-Să nu îţi fie teamă că ne aude cineva. Eşti singura care poate asculta. Aşa deci: sunt unul din scaunele lui Eugen Ionescu. Mare succes am avut. Am fost depozitat înt-o magazie. Frumuseţea s-a dus. Am fost suport pentru materiale de construcţii. M-au pătat cu vopsea. S-au scrijelit inimi în numele dragostei. Regizorii au vrut să-mi pună o husă şi să continuu să joc. Dar mi-a fost jenă să apar sub "mască". Îmi pare rău că nu m-am răzunat. Puteam să-i răstorn, să-i lovesc peste picioare pe cei ce mi-au mutilat faţa. Dar am zis să fiu cumsecade. Uneori nu se merită. Am înţeles că bunătatea e luată în râs. Credeam că oamenii, cerebrali, cele mai dezvoltate mamifere nu folosesc bunătatea celorlalţi, apoi râd de ei sau le fac rău. Ştii? am susţinut mulţi oameni. Cei răi, egoişti, ursuzi au o greutate mare. Emană o energie care mă făcea să tremur. Îmi venea uneori să-i răstorn. Mulţumesc că nu m-ai aruncat. Voi sta liniştit într-un colţ, după uşă. Am să te apăr. Simt răutatea şi invidia oamenilor. Am să le rup picioarele. De data asta voi plăti cu aceeaşi monedă. Am să te apăr, căci meriţi.

Zâmbesc. Am un aliat. Mă simt protejată. Şi aşa uşor uşor am şters gemurile dulapului şi am înteles că există viaţă, amintiri, trăiri în tot ce ne înconjoară. (vă amintesc de Pinocchio).

Aveţi grijă de scaune. Nu le bruscaţi. Se pot răzbuna.

Copacul posibilităţilor

Drum deschis... câmp şi pe stânga, câmp şi pe dreapta. La o răscruce de drumuri şi de vânturi, apare un copac. E desenat pe cerul închis şi roşiatic. Crengile, extrem de ramificate, cer ajutorul. Vor să îmbrăţişeze norii, îngerii, vântul. Tulpina solidă încearcă să le păstreze în posesia ei. Frunzele se agită. Nu înţeleg ce li se întâmplă. Nervurile tremură înspăimântate. Rădăcinile sunt pe jumătate ieşite din sol. Florile se răspândesc în toate direcţiile.

Mă apropii. Nu e un copac oarecare, obişnuit. Este Copacul Posibilităţilor. Atingându-l, ascultându-i şoaptele, vei înţelege că ai posibilitatea ca în fiecare zi să fii tu: omul bun care ai fost lăsat pe pământ cu un rost. Îmbrăţişându-l, ai posibilitatea să devii mai cald, mai sufletist. Sprijinindu-te de trunchiul său, ai posibilitatea să te transformi într-o persoană sigură de calităţile sale. Privind spre ramurile cele mai înalte, ai posibilitatea să urci pe o altă treaptă ierarhică. Adunând florile, ai posibilitatea să înfloreşti pentru cei de lângă tine. Mângâind frunzele, posibilitatea de a te linişti atinge cotele maxime.

Bucură-te de prezenţa copacului întâlnit în drumul tău. Nu ştii ce posibilităţi îţi oferă.

Alegeri

Prietenii ţi-i poţi alege. Părinţii nu.

Am scăpat de o corvoadă. Am părinţi buni.

Pe tata, l-am pierdut pe undeva pe drum. Poate îl voi regăsi într-o zi de mai. Sau poate mă va căuta să-şi ridice blestemul spus tare şi răspicat acum... vreo doi ani.

De fapt, am doar o mamă specială, care mă motivează -într-un mod cam dur - să fac lucruri frumoase. O mamă care m-a învăţat să dăruiesc necondiţionat, să fiu corectă, să nu judec oamenii, etc.

Cu toate astea... de fiecare dată vreau "altceva" de la ea. Nu ştiu... aş vrea să fie deschisă la modern, să accepte noutăţile şi că lumea e rea... şi după interes.

Mă întreb, dacă aş fi avut şansa să-mi aleg părinţii, aş fi făcut o alegerea mai bună? Sunt convinsă că nu.

Întotdeauna fac alegeri proaste. Nu ştiu să aleg oameni. Am atâta încredere în ei, am nişte principii de alegere atât de primitive. Vreau să fie buni... cred că dacă au citit biblioteci sunt deschişi şi înţelepţi... vreau să fie veseli şi sinceri.

Oamenii nu mai sunt aşa... sunt după interes... distanţi... obsedaţi de un ceva anume...

Bine că am primit părinţi normali... care m-au crescut frumos (părerea mea)... deşi cam învechit.

Cine ştie ce alegeam dacă era pe alese.

Amar, dulce şi picant

Da... şi dacă adaug şi sărat am enumerat cele patru gusturi fundamentale. Dar nu vreau să predau o lecţie de biologie, aşa că nu vă panicaţi.

Amarul mi se trage de la munca desfăşurată... de la faptul că, dacă eşti bun şi dispus să te implici în tot ce ţi se cere, la un moment dat, eşti luat de fraier. Nici nu ştiu cum să mă exprim. Toată lumea vrea să îţi fie şef. Aşa, măcar pentru o zi. Îl ştiţi pe tăuraşul Ferndinand? Ei bine, aşa sunt eu: romantică, visătoare, foarte deschisă şi serviabilă cu cei din jur. Asta, până mă rănesc sau mă calcă în picioare. Atunci, văd roşu în faţa ochilor, dau cu copita n pământ şi pornesc la atac. Hmmm... e un atac verbal, în care doar mă apăr... nu jignesc pe nimeni (sau poate fac şi asta uneori, dar fără să vreau).

Apoi, a urmat dulcele. O seară frumoasă, într-un loc de poveste, o gradină de smochini, cu mese de răchită, băncuţe de lemn, în compania colegilor, ba chiar îi pot numi prieteni, de la cursul de scriere creativă. Locul se numeşte La Metoc. Mergeţi, nu veţi regreta. Vă veţi încărca bateriile. Beţi unul din cele peste 100 de sortimente de ceai. Dacă aveţi şi o companie veselă, optimistă, care are ce să vă povestească pentru a vă alunga gândurile rele, tristeţea, ba chiar şi oboseala, nu pot spune decât că veţi petrece o seară de neuitat.

Picantul... a constat în gustarea de ghimbir... a fost un dulce-picant (măcar încercaţi), un moment pentru a-mi pune o dorinţă. Pentru această perioadă am o dorinţă arzătoare, pe care mulţi din oamenii dragi o cunosc... şi pe care îi rog să-mi ţină pumnii sa mi se îndeplinească.

Sarea e cea mai importantă din poveste... aşa că, vă iubesc dragii mei, ca sarea în bucate.

Mulţumesc pentru seara de basm... cu ploaie aducătoare de noroc.

Vacanţa şi îngerii

Dimineaţa asta, parcă nu sunt eu. Nu sunt echilibrată. Umărul drept îmi atârnă în jos, stângul e la înălţime.

-Poate am dormit strâmb azi noapte, îmi spun, încercând să nu mă enervez.

Scot cartea din geantă, mă sprijn de bara din autobuz şi încep lectura. Stau câş şi mă enervează poziţia mea.

-Off... bieţii oamenii care au probleme cu verticalitatea ce greu le este. Îi înţeleg, îmi spun, păstrându-mi cât de cât, calmul.

O voce tristă, suavă şi extrem de copilăroasă, dulce ca o acadea îmi mărturiseşte:

- S-a creat acest dezechilibru, întrucât, colegul meu, îngerul întunecat a plecat în concediu. S-a dus la mare, să-şi recupereze bronzul. Eu, îngerul alb, îmi ştiu locul, şi nu pot să-i invadez spaţiul.

-Mulţumesc. Bine că ştiu. Durează mult? întreb, destul de agitată.

-O săptămână, mi se răspunde timid.

-Asta e acum. Dată fiind situaţia, voi face efortul să mă păstrez în poziţie standard.

-Pentru a-ţi trece supărarea, în această perioadă am să te sprijin în tot ce faci. Va fi o săptămână de răsfăţ.

-Ca să fim chit - nu-mi place să mă ştiu datoare -am să-mi spun rugăciunea "Înger, îngeraş" în fiecare seară.

-Perfect! Sunt mulţumit, zise îngeraşul alb.

Zâmbesc şi păşesc echilibrată în institut.

Jurnalul Oanei Pellea

Citisem despre aparitia jurnalului, pe blogul lui Cosmin Alexandru. Am dorit sa-l cumpar. Cand un coleg mi-a marturisit ca l-a lecturat cu sufletul la gura si a plans, am zis ca nu poate fi adevarat.

Intr-o zi de joi, mi-am spus: "Gata. Azi ajung la targul de carte si cumpar Jurnalul". Zis si facut. [Acum regret. Caci sambata era lansarea la standul Humanitas si poate obtineam si autograf. Va trebui sa mai cresc, sa merg la teatru la piesa "Ma tot duc" pe care doream sa o vad si nu am gasit bilete -dar nu ma las asa cu una cu doua- si poate atunci voi merita un autograf de la un actor si un OM special].

Caldura imi taia respiratia. Strabateam timpul si spatiul sa ajung la Romexpo, taram de carte, taram de expozitie. Imi vizitez prietena la Corint - frumos stand au intotdeuna - si plec nerabdatoare in cautarea cartii. Inima o simt in gat, nu mai am rabdare. Parca ar fi o carte rara. Ajung la Humanitas. Vad raftul pe care e expusa cartea. Insfac cu dorinta si ardoare jurnalul. Mi-as dori aripi sa zbor pana acasa, sa incep lectura.

Un jurnal plin de viata, de sensibilitate, de tristete, de despartiri de oameni dragi, de dor de ei. Cred ca Oana este un om norocos... a intalnit oameni de valoare in viata sa. Este protejata de acolo, de sus, de parintii minunati, care au trait si au murit frumos.

Ii scriu si ca prin minune, primesc raspuns:

"Draga mea Claudia,
Eu multumesc!
Sa te Bucure Viata!
Cu tot dragul, Oana Pellea"

Ce poate fi mai frumos?!

O leapsa

PĂSTREZ: scrisori, amintiri, clipe frumoase, stilourile de cand eram profesoara...

MI-AŞ FI DORIT: sa calatoresc mai mult;

MĂ TEM: de singuratate, de pisici, de invidia oamenilor;

ÎMI PARE RĂU: ca nu am citit mai mult…

ÎMI PLAC(E): copiii, teatrul, oamenii, cartile, soarele, scrisorile, cerceii, natura;

NU SUNT: perfecta, frumoasa, geniala;

PLÂNG: de bucurie, la nedreptati, la stress, la despartiri, la filme de dragoste.

Complexe

Frumosi sau urati, zambitori sau tristi... oamenii intorc privirea. Exista om fara complexe? Cred ca nu. Cu timpul, invatam - unii dintre noi - sa ni le acceptam. E foarte important acest aspect. Altfel, ramai pe loc, pierzi timp si energie.

Am abordat acest subiect, caci vorbeam ieri cu o prietena despre acest lucru. Daca suferi un accident, ramai cu cicatrici... oamenii te privesc curios, insistent, mai mult decat este cazul. Te simti ciudat, inferior, te macina privirile de mila, de curiozitate si ce o mai fi. I-am explicat ca inteleg si este foarte greu. am avut probleme cu tenul (inca mai am) multi ani. Nu stiam ce sa-mi mai cumpar, cum sa ma mai tratez, dar problema persista. O data, m-a marcat, m-a oprit un domn pe strada ca sa-mi dea sfaturi in privinta problemei mele. Am aprecit gestul, dar m-a durut enorm. E greu de suportat. In timp, tot citind articole, am inteles ca oameni celebri, care isi permit tot felul de tratament se chinuie cu aceasta problema. Am inceput incet incet sa o accept. am devenit putin rautacioasa cand se comenta pe tema asta. Pana la urma nimeni nu este perfect. Fiecare are cate un defect fizic. Am intalnit oameni, care la o varsta inaintata, nu-si accepta defectele. S-au transformat in frustrari. E grav. Nu iti mai permit sa te bucuri de viata. Trebuie sa invatam sa ne ascundem defectele si sa ne evidentiem calitatile. Ar fi ideal daca am accepta oamenii asa cum sunt. Sa nu-i mai judecam dupa fizic. Sufletul frumos se ascunde si intr-un chip slut. Sa ne amintim de Quasimodo. Am cunoscut oameni frumosi -apropae perfecti fizic - dar reci, egoisti, rautatea cuvintelor iti taiau respiratia.

Gasiti echilibrul dintre fizic si suflet. Acceptati-va cu bune si cu rele.

Diagnostic

O fata draguta, cocheta si sigura pe ea, merge la medic pentru un control de rutina.

- Buna ziua! luati loc.

- Nu pot, imi pare rau. Nu vreau sa-mi murdaresc blugii de firma Lee Cooper.

Medicul zambi si nota ceva in dosarul fetei.

- Ce s-a intamplat?

- Cred ca am facut o alergie. Nu stiu de la ce. Stranut foarte des, zise tanara.

- Da, cu siguranta aveti o alergie. Am sa va prescriu ceva.

- Ce-i mai bun. Imi permit.

- Domnisoara, sa stiti ca nu intotdeauna, ce-i mai scump e si mai bun.

- Pentru mine este. Nu pot pune semnul egal intre o bluza de pe taraba si alta de la un magazin de firma. Asa este si cu medicamentele.

Medicul o priveste atent si stabileste diagnosticul: snobism si parvenitism, alergie la bani.

Nu s-a inselat. Fata crescuse intr-o casa saracacioasa. In acea perioada, se imbraca de la taraba, nu folosea parfumuri de firma. Si era ea. Parintii au investit mult in meditatii. A intrat la facultate. A devenit un bun profesionist, cu o meserie foarte bine platita. Si-a renegat prietenii care, desi aveau aceleasi studii, nu erau asa bine platiti. A inceput sa jigneasca oamenii care aveau doar studii medii. Se lauda cu bijuteriile si prafumurile de milioane. Cercul ei de prieteni a devenit restrans, extrem de restrans. Foloseste cuvinte "mari" pentru a observa ca este o persoana culta.

Pacat... este o boala fara leac? Bine ca nu este contagioasa.

E atat de important sa nu uitam ce am fost la origini. E asa de important sa ajutam daca am ajuns mai sus decat altii. E asa de important sa vorbim si cu directori, dar si cu taranul care ne vinde rosii. Nu suntem oameni cu totii? Nu suntem facuti toti din pamant, de catre Dumnezeu, in aceeasi zi?

INTOTDEUNA ESTE CINEVA MAI BUN DECAT FIECARE DINTRE NOI.

Bookfest

Cand nici nu ma asteptam, cand rezistenta organismului meu era la cote reduse, abia asteptand sa ajunga acasa, sa cunoasca moliciunea patului si mirosul imbitor al pernei... tocmai atunci i-am zis murgului: Du-ma la Bookfest! Si... m-a dus.

Imi doream cu ardoare sa cumpar Jurnalul Oanei Pellea. L-am gasit si mi l-am insusit. Era o carte povestita de un catel, Enzo, pe care de asemenea voiam sa o citesc si am trecut-o si pe ea in posesia mea: "Enzo sau arta de a pilota pe ploaie". Am mai luat Gogol "Insemnarile unui nebun".

Sa va spun ca am stat cu murgul meu la un stand de carte pentru copii, Editura Prut, o jumatate de ora si ne-am uitat, si am invatat engleza? Sper sa ma credeti si va rog sa va duceti. Un pusti de 4 ani mi-a aratat cum sa scriu pe o tablita cu creion, apoi se sterge. Sunt minunati acesti copii. Ma-ntreb: daca aveam acces la tot ce au acces ei azi, eram mai desteapta? Cu siguranta... ha ha ha.

Am plecat zambind la faptul ca... oamenii mai citesc. [Murgul meu fost admirat de toata lumea... bineinteles lumea care mai crede in povesti si a putut sa-l vada].

Despre inteligenţă

Cică un om inteligent nu este acela cel care citeşte biblioteci, ci cel care îşi foloseşte mintea. Da, poate aşa este. Dar eu sunt revoltată. Vorba vine. Mă frământă ceva de o vreme. Inteligenţa e clar bine legată de şansă. Mă gândeam la descoperirea penicilinei. Ce baftă, domne, pe Fleming, să găsească pâinea mucegăită şi să izoleze el fungul cu pricina.

Părerea mea e că, inteligenţa e bazată pe curiozitate. Să te lovească norocul, şi să te întrebi ce te-a lovit şi astfel să descoperi ceva. Ceva inteligent!

Alţii s-au chinuit să descopere structuri, organisme noi... şi eu, spun că un nerv este alcătuit din mai multe fibre nervoase... adică, aşa ca o legatură de pătrunjel. Ha ha ha.

Să spuneţi voi că nu am făcut o "descoperire" inteligentă.

Omul transparent

Zi ploioasa de vara. Tunetele si fulgerele se intrec in spectacol. Norii se razboiesc. La un moment dat, fac pace. Ajungand in statia de autobuz, omul nostru simte ca il jeneaza ceva in talpa. Se sprijna de stalpul ce poarta in varf placuta cu numele statiei si numerele autobuzelor care circula pe acolo. Dint-o data, un val de caldura i-a strabatut tot corpul. A asteptat pana si-a revenit, pana a prins putere si a pornit spre locul de munca.
Toata lumea il privea mirat. La inceput a fost mandru de asta, apoi a inceput sa fie iritat, ca in final sa devina rusinat. Se privea in toate geamurile cladirilor pe langa care trecea. Se admira in geamurile autoturismelor parcate. Era el. Normal . Cel care plecase de acasa.
-Azi este suparat, iritat, nu e in apele lui, se auzi in spatele lui.
“Oare de unde stiu asta?Cum imi pot citi gandurile?” se intreba omul nostru.
A intrat in birou. Incearca sa se adune, sa inceapa munca.
Colegii il tintuiau cu privirea. Au scos carnetele si incercau sa noteze ceva, dar privirile lor descriau dezamagirea.
Ce se intamplase de fapt? Devenise transparent. Stalpul, inmagazinase electicitate de la fulgere, si prin atingere, se preschimbase intr-un om transparent. Avea doar contur. In oglinda, transparenta nu era sesizabila si nici el nu avea capacitatea de a observa.
Ideile geniale straluceau si circulau prin artere si vene. Oamenii voiau sa le noteze. Insa, viteza mare nu le permite sa fie descifrate. Ajungeau la creier, si capatau o alta forma, marime, culoare. Se materializau. Prindeau viata. Se conturau. In forma finala erau viu colorate, fomre perfecte, fara colturi. Erau fine, fara asperitati, jucause.
Emisfera stanga se ocupa de ideile concrete, matematice. Se vedea cum neuronii faceau sedinte. Dimineata pentru adunari si scaderi, dupa amiaza pentru inmultiri si impartiri. Pe seara, este program de biologie, fizica si chimie. [Toate acestea au fost analizate cu multa atentie de catre colegii omului transparent].
Emisfera dreapta, raspunde de partea creative: arta, literature, limbi straine. Colegii de birou ai omului transparent au vazut neuronii pictand cele mai frumoase peisaje, scriind cele mai intresante opera literare.
Inima omului transparent continea mult bine. Era de o culoare roz inchis, frumoasa. Erau acolo arhivate, toate faptele bune facute de om.
Plamanii erau fericiti ca nu au fost afumati cu fum de tabac.
Elementele figurate ale sangelui sunt asa bine organizate. Isi stie fiecare sarcina si o indeplinesc temeinic, fara sa cracneasca.
Au trecut asa 2 saptamani. Colegii si-au insusit lectiile de anatomie, psihologie si de viata privind transparenta colegului.
Intr- o zi, l-au intrebat:
- Ce ti s-a intamplat de te-ai transparentizat? Oricum esti un om usor de citit. Emotiile iti sunt imediat intiparite pe chio. Dar acum… s-a intrecut masura pot spune, comenta o colega.
- Nu inteleg despre ce vorbesti.
- Esti transparent. Vedem tot ce este in tine.
- Ciudat. Eu nu vad. Stiu ca nimic nu este intamplator. Problema e ca sunt transparent pentru cei care au nevoie sa invete ceva privind “in interiorul meu”, mult mai profund. A doua zi, omul si-a revenit la normal.
Privind transparenta oamenilor, trebuie sa ne analizam si sa ne perfectionam. Fiecare dintre noi este transparent la un moment dat in viata.

Fraierul

Când ţipi şi te mahalageşti ca să-ţi faci dreptate, eşti privit urât. Când stai in banca ta, îţi faci treaba, execuţi orice ţi se comandă, eşti luat de fraier, eşti privit ca lipsit de personalitate. Ei... când fraierul se duce să ceară o adeverinţă pentru a participa la un examen, care îi poate oferi o sanşă de a lucra în altă parte, puterea realizează că, acel fraier nu e chiar fraier, ba chiar e un om bun pentru ei. Şi, încearcă să-i ia dreptul de a da un examen, de a-şi încerca norocul.

Fraierul îndură condiţiile inumane în care lucrează, toţi se plâng că ei nu ar sta acolo să-şi pericliteze sănatatea. Fraierul îndură. Dar, cum totul are o limită, inclusiv prostia şi răbdarea... fraierul se trezeşte si spune: "Hei, eu chiar pot. Vreţi să vă arăt?"

Şi începe demonstraţia...

Mincinosul- de Carlo Goldoni

Marţi, 16 iuni, orele 19.30, Palatul Copiilor. Televiunea Română filmează. Piesa de teatru "Mincinosul" de Carlo Goldoni. Biletele destul de scumpe, mă aşteptam la o piesă de senzaţie.

Claudiu Bleonţ, cu maximă naturaleţe, a jucat rolul mincinosului. Piesa a fost perfectă până la un moment în care adaptarea la zilele noastre, a depăşit limita normalului. Să mergi la teatru ca să auzi referiri cu tentă sexuală - pe care le auzi zilnic în autobuz, în parc, la servici - nu îţi face o deosebită plăcere.

Muzica foarte frumoasă. Jocul actorilor Sebastian Papaiani şi Valentin Uritescu a fost la înălţime.

Relaţionarea cu publicul şi cu regiyorul îmi place şi nu-mi place.

Regia: Toma Enache.

Per total a fostinteresant, dar nu-mi vine să o recomand.

"Străduinţa pe care am pus-o în alcătuirea comediilor mele a fost în întregime aceea de a nu deforma natura". Goldoni (celebru dramaturg italian, considerat de criticii actuali drept unul dintre cei mai renumiţi autori de teatru europeni).

O poveste pentru oameni mari

O siluetă firavă, cu mişcări nervoase ale mâinilor. Are emoţii. Ochii mari, ce inspiră blândeţe şi linişte sufletească. Zâmbet larg, dar trist. Priveşte de jur împrejur, apoi îşi caută un punct fix şi privirea îi rămâne acolo... pierdută. Gânduri... idei... fapte. Tresare şi revine printre noi. Se prezintă sfios. Nu este o persoană curajoasă. Vocea âi tremură, dar este atât de melodioasă. Degetele se joacă ezitant cu un pix. Apoi, mâna stângă, aşează firele rebele ale bretonului. O dată, şi încă o dată.

Este Sânziana. O femeie în floarea vârstei. Are un magnetism aparte. Ceva te îndeamnă să o priveşti, ba chiar să-i adresezi o întrebare. Fii sigur că îţi va răspunde. Cel puţin cu un zâmbet pe care, pun rămăşag ca nu-l vei uita.

Daca o întrebai în adolescenţă, ce curs vrea să dea vieţii, îţi spunea zglobie, plină de neastâmpăr:

-Mă voi căsători şi voi avea copii. Mă voi ocupa de educaţia lor. Am să mă joc şi am să învăţ cu ei.

Fericirea, nerăbdarea se citea în irisul ei de culoarea prunei. Un albastru-violet, o nuanţă greu de descris.

De ce oare viaţa e atât de nedreptă? Acum sunt revoltată şi eu. De când vine la şedinţele de psihoterapie, este mai bine. Sper să îşi recapete energia şi entuziasmul de a trăi, de a simţi viaţa prin toţi porii, de a asculta instinctul foarte dezvoltat pe care îl are. Ce s-a întâmplat? Am să vă spun pe scurt...

A fost un el... înalt, brunet, cu ochii negri, cu zâmbet permanent - ca un tatuaj - cu maniere de domn, de crai de curte veche. Timp de trei lune au vorbit, s-au văzut, s-au dorit... şi-au făcut planuri. Ea, l-a crezut. Nimic mai grav. Totul s-a spulberat... rapid. Ca un fum purtat de vânt, ca un castel de nisip luat de ape, ca un joc de domino. Un timp, a uitat-o. Apoi îi mai dădea un semn. O încuraja, îi devenise prietenul din umbră. apărea exact în momentul în care Sânziana noastră avea nevoie de cuvântul magic "POŢI". Ea, îşi continua viaţa, dar parcă trăia pentru el. Să-i arate ce poate ea să facă în viaţa asta nedreaptă. A reuşit. A devenit o femeie sigură pe ea... dar, îşi doreşte un bărbat care să o iubească şi să o respecte. După ani, el a reapărut în viaţa ei. I-a mărturisit că e schimbată în bine, dar el are o relaţie la distanţă. Ea, a zâmbit. Nici ea nu ştie de ce. Se întreba: "Oare e fericit?"

Atunci, am înţeles că ea şi-l doreşte în viaţa ei. Cred că şi el este "legat" de ea oarecum, sufleteşte.

Aşteptarea, incertitudinea, dorinţa imensă, neţărmurită de a fi împreună, toate acestea au adus-o la mine, psihologul.

Ea, ştie că, odată ca niciodată, vor fi împreună. Aşa trebuie să fie. Aşa va fi. Şi, mai ştie că, vor avea doi copii frumoşi, o fetiţă ce va semăna cu el şi un băieţel, leit ea.

Şi vor trăi fericiţi şi împăcaţi cu ei şi cu lumea, pâna la adânci bătrâneţi. Încă puţină răbdare şi încă multă suferinţă.

Sunt sigură că, el se va întoarce la o femeie ca ea.

Forme de relief

Natură... peisaje... factori de mediu, cu viaţă (animale) şi fără viaţă (vântul, ploaia, temperatura).

Apa, în timp, sapă albii, erodează stânci, formează sedimente, îşi defineşte traseul. Vântul sculptează munţii, dându-le forme ciudate, scriind parcă mesaje, poveşti.

Cred că şi noi suntem "o formă de relief" pentru timp. Părul albeşte, ridurile îşi descriu viaţa - unele apar de la hohote de râs, altele de la griji, altele de la îngândurare -acumulăm sau pierdem kilograme în funcţie de cum ne este felul.

Cu siguranţă şi sufletele îşi modifică aspectul. Suflete albe, suflete negre... asemenea norilor. Suflete sensibile la frumos, suflete care reneagă sensibilitatea, ba chiar râd de aceasta. Suflete care se hrănesc cu ură şi invidie, suflete care se hrănesc cu iubire.

Suflete care aspiră spre înalt şi cred că au un rost aici pe pământ, suflete egoiste, care se îngrijesc doar pe ele, fără a dărui.

Ce varietate a formelor de relief... a vieţii în general.

Sfârşit de an şcolar

Ceasul sună... îl opresc. Amân trezirea cu 10 minute... mă mai pierd puţin pe tărâmul viselor. Până la urmă mă ridic din pat. Afară e puţin înnorat. Mă pregatesc şi plec spre servici.

În autobuz citesc. De când am făcut cursul de scriere creativă sunt atât de atentă la detalii, la stilul de scriere, învăţ cuvinte noi, caut expresii. Mă amuz... când citeam "Pe drumuri de munte" de Calistrat Hogaş, uram descrierile. Acum, le doresc.

Ajunsă la servici... mă deprim. Condiţiile de lucru sunt pe zi ce trece mai vitrege. Nu mai suport. Sunt o fire răbdătoare, nu cedez aşa uşor... dar când devine bătaie de joc, mă revolt. Pe deasupra, am făcut o rinită alergică chinuitoare. Îmi doresc să revin la catedră... sau să ajung acolo unde este nevoie de mine, de mintea mea... Mi-am vizitat o bună prieten, profesoară de religie... În drum spre ea, mi-am amintit cum am cunoscut-o.... Septembrie 2002... repartizată la o nouă şcoală. Intru în cancelarie. O fată draguţă citea ceva. Mă uit sub sticla ce acoperea masa să găsesc orarul. Nu văd nimic.

-Când se afişează orarul?

-La noi se face programul pe ultima sută de metri.

-Claudia, mă prezint.

-Carmen, mi se răspunde.

-Te rog să-mi dai un număr de telefon, să ţinem legătura.

Aşa a început o prietenie ce a durat până azi. Şi continuă. Oauu... 7 ani. Parcă ne-am cunoscut ieri.

Azi, e final de an şcolar. Prietena mea se ducea la serbare. Mi s-a făcut dor. În ultima perioadă, mă gândesc din ce în ce mai des la învăţământ. Nu ştiu ce va fi... dar, îmi doresc să fiu utilă.

Pornind spre casă, observ bunici, copii, părinţi, flori, emoţii, bucurie, tristeţe, gânduri... toca, robe, bacalaureat. Zâmbesc... citesc şi privesc cu drag in jur!

Ciupercuţa

Din senin, nori negri, imbufnati si furiosi au planat asupra poienitei. Vietuitoarele, cu mic cu mare, s-au ascuns pe unde au gasit. Tunetele si fulgerele s-au aliat cu norii. S-a creat o muzica de fond infricosatoare. Picaturi mari, de forme diferite - rotunde, ovale, bastonas - au inceput sa alerge pamant. Acesta le imbratisa cu grija, sa nu fie aterizarea prea brutala.
Totul s-a terminat pe neasteptate, precum incepuse.
Aburi calzi. cu miros imbietor, ieseau din adancuri. aducand energii pozitive. Florile isi scutura rochitele de petale multicolore, apoi isi indreapta semete trupurile. Arborii si arbustii isi aranjeaza coroanele. Un greier mic, scoate speriat capul de sub un fir de iarba.
-Ce spaima am tras!
-Asta a fost razbunarea norilor, spusera in cor firele de iarba.
Fluturii isi intind aripile sa fie incalzite de razele blande ale soarelui. Furnicile alearga grabite spre musuroi.
-Ce tragedie! Vai, ce nenorocire! cum s-a intamplat? se aude in imediata apropiere.
Familia gandacilor isi plangea o ruda. In iuresul de dinaintea furtunii, un gandac fusese strivit. Toate animalele au adus omagii familiei indurerate. Offf... graba strica treaba! Intotdeauna.
Din pamant din iarba verde, a aparut un iepuras. Cand se uita atent, poienita se imbracase intr-o manie alcatuita din ciuperci.
-Ia priviti. Ce minunat. Care de care mai frumoasa.
Vietuitoarele au privit uimite peisajul maret din jurul lor. Ciupercile stateau de veghe, drepte, ca niste soldati. Pazeau orizontul si granitele. Intre toate, una iesea in evidenta de la distanta. Frumos colorata, palaria rosie cu buline galbene si picior alb, trona senina peste suratele ei.
Iepurasul o zari si se indrepta spre ea.
-Esti atat de atragatoare! o flata iepurasul.
-Iti multumesc, raspunse ciupercuta in timp ce una din buline se inrosi la auzul complimentului ce-i fusese adresat.
......... va continua

Viaţa are gust

Aşa suna un slogan al unei reclame... cred că era la ciocolată.
Mi-a ramas întipărit în scoarşa cerebrală... şi mă gândesc: ce gust are viaţa?
La început are gust de lapte şi de mama. Fiinţa cea mai dragă, care te ţine la pieptul său şi te face om.
Apoi are gust de copilărie, de joacă şi de joc. Are gustul prieteniilor cele mai sincere, mai trainice, mai adevărate.
Apoi are gust de dragoste... parfum şi vise... flori şi speranţe.
Adesea, are gust de dezamăgire. Când te împiedici -cu voie sau fara voie- şi cazi, şi praful îţi scarţie în dinţi şi te înfiori că D-zeu ne-a făcut din ţărână.
Apoi, găseşti puterea de a te ridica şi viaţa capătă un gust dulce, al echilibrului, al succesului, al binelui, al echilibrului.
Când găteşti pentru omul drag sufletului tău, viaţa are gust de mirodenii.
Când devii mamă, viaţa prinde cel mai aromat gust posibil. Gustul dulce al împlinirii.

Viaţa are gust de cozonaci în momentele în care îl aştepţi cu nerăbdare pe Moş Crăciun.

Viaţa are gust de D-zeu la fiecare împărtăşanie. Viaţa are gust de dor şi de ducă în momentele de singurătate.

Găsiţi gustul fiecărei clipe şi memoraţi-l pentru totdeuna.

Final si inceput

Aseara am finalizat cursul de "Scriere creativa". A fost o poveste minunata. Am fost incurajata sa scriu si am scris. Si seara nu pot adormi caci atunci imi vin tot felul de idei pe care trebuie sa le dezvolt si sa scriu lucruri frumoase. Sa va spun ca stiinta nu ma mai pasioneaza? Deja ma gandesc sa revin in invatamant si sa scriu pentru copii, mai mari si mai mici.

Acum, veti afla ceva despre mine. Imi place sa cunosc oameni. Sunt fascinata de oameni. Privesc oamenii din jurul meu, incerc sa le ghicesc trairile.

Pot spune ca sunt fericita!

Am cunoscut oameni minunati la acest curs. Am furat cate ceva de la fiecare. Putina veselie, incredere, sensibilitate, creativitate, frumos, perseverenta, curaj.

Sa va spun ca am luat si lectii de cum sa fii o mama model, o mama deosebita? Da... am adaugat si asta in dosarul experientei mele de viata.

Am invatat sa scriu si m-am descoperit putin pe mine. Mi-am facut prieteni.

Mi-am regasit un profesor drag, un om care face 1001 de lucruri interesante si le face mai mult decat bine. Un om care mi-a dat incredere si mi-a purtat noroc.

Le urez tuturor sanatate, mult succes, zambete si bucurii la fiecare pas!

Idei

O idee vine si bate la usa sufletului meu.

-Hai sa dansam in ploaie, spuse soptind.

-Voi raci si nu am timpul necesar sa zac, ii raspund grabita, oarecum iritata.

-Dar e o ploaie calda de vara.

-Bine, hai, fie, treaca de la mine.

Am iesit in ploaie. Am ras si am visat. Am facut hora impreuna cu aceasta idee si suratele ei. M-am simtit zana. Ele radeau si strigau:

-Iti multuuumim... ne-ai facut fericite, ne-ai eliberat de stres si de tristete.

-Cu mare drag. Macar voi sa fiti bine.

-Si tu vei fii. Curand, ai sa vezi. Viata ta se va schimba, datorita suratelor noastre: ideile bune care te inspira.

Pleaca si ma lasa in ploiae. Privesc dupa ele. Dispar ca un fum.

Ma scutur si spun:

-Sunt obosita. Am halucinatii.

Intru in casa. Merg la dus, ma infasor cu prosopul, imi fac un ceai. Iau un paracetamol, ma asez in fotoliu sa citesc. Din aburii ceaiului iese un duh vorbitor:

-Hai sa omoram visele si asteptarea. Nu duc nicaieri. Oamenii sufera din cauza lor.

-Nu pot face asta. Eu, una, as muri in secunda urmatoare. Am atatea vise pentru care lupt, si ma zbat si traiesc. Astept... astept sa fiu ceea ce imi doresc. Simt ca sunt pe drumul cel bun. Mai am o distanta scurta de parcurs. Nu vreau sa devin ucigas de VISE!!! NU VREAUUU!

Simt o mana ce-mi atinge usor umarul.

-Ai visat urat. Stai linistita. Visele sunt pe maini bune. Nu le omoara nimeni.

Ma uit atent, dar persoana, imbracata in alb stralucitor, dispare putin cate putin.

Cate idei imi vor mai chinui imaginatia si sufletul?

...

Vreau sa zbor... sa ies din cotidian, sa ajung pe taram de poveste.

Nu ma regasec. Am adormit dupa ce am dansat hore si alte stiluri la o nunta. Am visat mult, dar nu mai stiu ce. M-am trezit obosita. Caldura de afara m-a izbit cu putere si m-a doborat. Am mai dormit o ora, sa-mi revin.

Nunta din poveste? Trei zile si trei nopti... Ce frumos...

Nu stiu cum va fi povestea vietii mele... dar as vrea o nunta de poveste, cu personaje optimiste si pozitive.

Gandurile

Gandul Rau s-a hotarat sa faca o vizita rudelor sale. Cine altcineva decat gandurile bune. S-a imbracat la patru ace, si-a facut freza cu creasta -ultima moda-, si-a pus cercelul rotund in urechea dreapta si a pornit la drum.
Mergand atent, sa nu se sfarme, nu a zarit Constiinta care s-a oprit incet.
- Unde mergi, Gand Rau? intreaba aceasta, mirata. N-ai mai iesit de mult la plimbare.
- In vizita la rudele mele, raspunse timid. Sunt abatut in ultima perioada, simt ca nu mai am mult de trait si am decis sa rezolv toate disputele cu cei din jur.
- Foarte bine. Sa nu le tulberi prea tare. Sa nu starnesti amintiri ce nu-si mai au rostul.
- Nu, promit. Imi voi folosi simtul umorului. Bruma de umor ce am avut-o din nascare, zise Gand Rau.
Ajuns la capatul strazii, coti spre dreapta. Lucrurile bune, frumoase, corecte sunt intalnite mereu la dreapta. S-a oprit in fata unei case simple, modeste, cu un etaj. Exteriorul vopsit in alb, cu flori in gradini si iedera pe casa. Suna la sonerie. O data. Inca o data. Se auzi cheia rasucita in usa.
- Nepoaateee! spuse Gandul Rau si se napusti asupra Gandului Bun.
- Heii... pastreaza distanta. Nu vreau sa ma intinezi, se apara Gand Bun.
Rudele au aparut una cate una in salon.
- Ce-i cu tine aici? intreba Gand Senin.
- Simt ca sunt pe cale sa dispar din lumea aceasta, si am zis sa va vizitez.
- Deci nu vor mai exista decat ganduri de bine? se interesa Gand Frumos.
- Da. Eu sunt ultimul Gand Rau din familia gandurilor. Oaia neagra ce exista in fiecare familie.
- Am o idee, zise triumfator Gand Dulce. Sa facem o magie. Toate gandurile de bine sa-l sarute pe Gand Rau si acesta va deveni un gand de bine.
- Nu se poate, spuse timid, cu privirea in pamant Gand Rau. Ma irit de la sarutat.
- Trebuie, trebuie, trebuie... au sarit cu gura gandurile. Si au atacat.
L-au sarutat pe Gand Rau, pe urechi, pe nas, pe gura, pe maini.
Acesta se gadila... radea din rasputeri si, incetul cu incetul se umplea de inimioare pe tot corpul.
Dupa ritual, Gandul Rau s-a transformat in Gandul Iubirii.

Azi... si nu numai

Ascult vantul, gandul, vuietul marii si strigatul pomilor. Ascult cantul pasarilor si susurul apelor. Ascult ploaia si soarele, luna si stelele. Ascult tot ce ma inconjoara.
Azi, oamenii m-au cautat. Au avut nevoie de un zambet, de o vorba incurajatoare. Au simtit pur si simplu nevoia sa fie langa mine.
E o senzatie interesanta. E ca si cum i-as parasi in curand. Simt ca nu voi mai sta mult cu ei.
Portarul mi-a zambit s mi-a urat o zi minunata. Am ridicat ochii spre cer si am spus: "Ajuta-l Doamne!"
De dimineata, o colega mi-a facut cafea cu lapte. E asa bine sa fii rasfatata!
Un alt coleg, mi-a impartasit ca este colectionar de vederi (si eu). Altcineva, mi-a povestit cu amanunte despre examenele copiilor (bacalureat si admitere in liceu) si despre festivitatile de final de an. Am zis ca, poate unde stie ca am fost 5 ani profesoara si o inteleg. Am ascultat emotiile unui viitor tatic si nerabdarea de a-si vedea baietelul. A urmat un "tu?"... care a fost rasturnat rapid printr-o avalansa de urari. O prietena m-a sunat sa-mi spuna ca mi-a citit povestea pentru copii si ca-i place.
Nu sunt un bun psiholog... dar stiu sa ascult.
Ar fi bine sa ma ascult si pe mine. Din cand in cand, in fiecare zi, sau poate doar azi...

Sirag de margele

Am primit un sirag de margele cu dedicatia: "In viata ta sa fie barbati cate margele are acest sirag". Este asa lung... Nu m-au incantat cuvintele. Am luat-o ca pe un blestem, desi nu cred in asta. [Citeam ieri ca nu e bine nici in destin sa crezi, caci altfel nu iti mai asumi greselile, crezand ca asa ti-a fost scris acolo Sus].

Ciudat... n-am sesizat ca erau 3-4 tipuri de margele. Dar, am inteles ca in viata mea, apar si reapar aceeasi barbati. Parca de fiecare data mai buni, cu ganduri mai bune, vazand lucrurile frumoase din mine.

Acum, imi doresc sa gasesc omul care sa ma vrea asa cum sunt, cu bune si cu rele, cu bucurii si necazuri, cu pozitivism si negativism... sa-mi fie alaturi la bine si la rau, pana ce moartea ne va desparti. Eu sunt dispusa sa ofer tot ce pot: bucurie, tandrete, zambete, bucurie, intelegere...

Astept margeaua UNICA din viata mea, cea care sa incheie siragul iubirilor mele...

1 Iunie

Pana ieri, la orele 24, imi doream cu ardoare sa devin doamna cu acte in regula. Credeam ca m-am maturizat si ar fi timpul sa devin sotie si mama in viitorul apropiat.
Dimineata, la prima ora, am fost trezita de un nor pufos si vesel, care mi-a zis:
-Buna dimineata si la multi ani!
-Cu ce ocazie? intreb, nedumerita.
-Astazi este 1 iunie. E ziua ta. Te voi purta in timp, in vremea copilariei tale.
-De abia astept.
Norul este condus de un vaslas chipes.
-Vom vizita personaje de desen animat. Guffy, Donald, Mickey Mouse.
-As vrea sa-l intalnesc pe Praslea cel Voinic. Se poate?
-Incercam. Daca nu dam de el, te multumesti cu Bestia?
-Da, dar sa fie transformata, adaug zambind.
Ajung in prima mea zi de scoala. Ma vad tremurand, cautand soare, caci aveam uniforma scurta si sosete. Codite cu pampoane. Eleva model - cum mi-a zis invatatoarea. Am vazut ziua cand aveam genunchii juliti, fiind trantita de un coleg, care - am aflat ca ma iubea - a vrut sa-mi atraga atentia. De mica eram pretentioasa si inabordabila se pare. Am gasit prima declaratie de dragoste din clasa a VII-a, manifestata prin executarea desenelor pentru ora de desen. Atunci nu m-a impresionat. Acum, imi dau lacrimile... de emotie si bucurie. Si ma plang ca nu am fost iubita! Asss... nu am stiut sa vad si nici sa apreciez. Am crezut ca totul mi se cuvine.
Ce vacante frumoase am petrecut. Copiii veniti la bunicii ce locuiau pe strada mea. Prietenii intense, jocuri minunate: leapsa pe cocotate, flori fete si baieti, cat e ceasul?, voley, badminton la fileu (ne certau mereu soferii de camioane ca nu puteau trece). Acum s-au ajuns. Au bani, masini, calatoresc in strainatate... au uitat unde au copilarit.
Cartile lecturate cu sufletul la gura, cu plansete si sperante ca se va termina cu bine.
-Gata... incepem calatoria spre lumea desenelor animate, spuse norisorul nazdravan.
-Bine.
Primul vizitat a fost Guffy.
-Bine ati venit. As vrea ca de la mine sa inveti sa razi in hohote intodeuna, m-a sfatuit dand din urechile lungi.
-Am sa tin minte asta. Multumesc.
-Ne indreptam spre Mickey Mouse. Tine-te bine, zise norul nastrusnic.
-Salutare, salutare. As vrea sa inveti sa iubesti asemenea mie, draguto.
-Am sa ma straduiesc, promit.
-Vom stationa la Donald, suiera norul.
-Vreau sa treci prin viata cu optimismul meu, imi spuse cu multa sinceritate.
-Asa sa fie, duck, am raspuns emotionata.
-Draga mea copila, acum vei ajunge la slujba, si te vei comporta ca fata mosului: cuminte, harnica si modesta, spuse norul, lasandu-ma -cam brusca aterizarea- in pat.
Ma trezesc, privesc ceasul... si vad ca am calatorit 10 minute. Gata... la munca!
Acest drum mi-a dat energia si speranta ca am , inca, un suflet de copil.
Voi cum v-ati distrat azi?