Săptămâna trecută, am primit vizita neaşteptată a învătătoarei mele. S-a reîntors în ţară împreună cu fiicele ei, pentru a le arăta România. Fiica cea mare s-a născut aici. Avea doi ani când a plecat. Cea mică s-a născut acolo, la scurt timp după ce au ajuns, astfel căpătând rapid cetăţenie canadiană, căci da, am uitat să spun, Canada este ţara în care s-au stabilit.
Învăţătoarea mea s-a născut şi a copilărit în acelaşi cartier în care locuiesc acum. Unul mărginaş, sărăcăcios, în care acum se fac lucrări de reabilitare... dar din care au plecat oameni mari. Printre ei, Ştefan Iordache, Gelu Colceag. ( asta e aşa, să-mi spăl onoarea). Oricum, omul sfiinţeşte locul.
În visarea mea, credeam că acolo totul e foarte uşor, umblă câinii cu covrigi în coadă. Se pare că nu e deloc aşa. Se munceşte. Acolo, spre deosebire de aici, oamenii chiar muncesc ca să aibe. Nu aşteaptă să le pice din cer. Când sunt daţi afară, fac cursuri de reprofilare şi încep altceva. Îşi fac propriile lor mici afaceri. De exemplu, un cabinet de masaj terapeutic, o micuţă firmă de materiale promoţionale etc. Am înteles că, dacă vrei cu adevărat ceva, se poate. Când ai afacerea proprie, chiar te zbaţi pentru a reuşi. Acolo, oamenii sunt foarte organizaţi şi stiu ce vor.
Tinerii sunt mult mai maturi. Îşi iau carnet de conducere de la 16 ani, au responsabilităţi, lucrează în vacanţe de la 16 ani şi nu râde nimeni de ei că nu au ce mânca şi de aceea muncesc. Clar este o altă mentalitate, de aceea au atins un nivel înalt de civilizaţie. Bravo lor.
Noi în cât timp vom ajunge ca ei?
M-am simţit fericită şi mândră că maestrul şi-a vizitat unul din cei mai buni învăţăcei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu