Scaunele

Marţi, 30 iunie, este Ziua Porţilor Deschise la institutul unde cercetez... mă joc de-a cercetarea. Vor veni invitaţi de soi, neamuri alese, miniştri şi directori, toţi aleşi pe sprânceană. Cum casa nemăturată, musafiri aşteaptă, ne-am hotărât noi să facem puţină curăţenie. Nu vreau să intru în detalii căci aş deveni foarte critică. Spun doar atât: ştiţi cum face pisica ordine după ce îşi face nevoile? Atunci, clar aţi înţeles mesajul.

Dar... voiam să spun altceva.

Într-un colţ al laboratorului (şi birou, e doi în unul) am găsit un scaun. L-am luat să-l arunc. În drumul spre pubelă, am auzit o voce tremurandă:

-Nu mă arunca. Ai milă de mine. Te voi ajuta.

Nu ştiu de ce, dar am făcut drepta împrejur şi am revenit în laborator. L-am spălat şi mi-a mulţumit. E pătat de vopsea, scrijelit... este pocit. Dar are un "suflet" imens.

Azi, trebuia să şterg geamurile unui dulap supraetajat. Am vrut să folosesc o masă care se afla în apropiere. Atunci, scaunul îmi spune:

-Foloseşte-mă. Îţi sunt recunoscator.

-Mulţumesc. Sinceră să fiu, uitasem de tine.

-Îţi voi povesti despre mine, ca să nu te plictiseşti, preciză scaunul.

-Chiar îmi face plăcere. Sunt un bun ascultător, adaug zâmbind.

-Să nu îţi fie teamă că ne aude cineva. Eşti singura care poate asculta. Aşa deci: sunt unul din scaunele lui Eugen Ionescu. Mare succes am avut. Am fost depozitat înt-o magazie. Frumuseţea s-a dus. Am fost suport pentru materiale de construcţii. M-au pătat cu vopsea. S-au scrijelit inimi în numele dragostei. Regizorii au vrut să-mi pună o husă şi să continuu să joc. Dar mi-a fost jenă să apar sub "mască". Îmi pare rău că nu m-am răzunat. Puteam să-i răstorn, să-i lovesc peste picioare pe cei ce mi-au mutilat faţa. Dar am zis să fiu cumsecade. Uneori nu se merită. Am înţeles că bunătatea e luată în râs. Credeam că oamenii, cerebrali, cele mai dezvoltate mamifere nu folosesc bunătatea celorlalţi, apoi râd de ei sau le fac rău. Ştii? am susţinut mulţi oameni. Cei răi, egoişti, ursuzi au o greutate mare. Emană o energie care mă făcea să tremur. Îmi venea uneori să-i răstorn. Mulţumesc că nu m-ai aruncat. Voi sta liniştit într-un colţ, după uşă. Am să te apăr. Simt răutatea şi invidia oamenilor. Am să le rup picioarele. De data asta voi plăti cu aceeaşi monedă. Am să te apăr, căci meriţi.

Zâmbesc. Am un aliat. Mă simt protejată. Şi aşa uşor uşor am şters gemurile dulapului şi am înteles că există viaţă, amintiri, trăiri în tot ce ne înconjoară. (vă amintesc de Pinocchio).

Aveţi grijă de scaune. Nu le bruscaţi. Se pot răzbuna.