O poveste pentru oameni mari

O siluetă firavă, cu mişcări nervoase ale mâinilor. Are emoţii. Ochii mari, ce inspiră blândeţe şi linişte sufletească. Zâmbet larg, dar trist. Priveşte de jur împrejur, apoi îşi caută un punct fix şi privirea îi rămâne acolo... pierdută. Gânduri... idei... fapte. Tresare şi revine printre noi. Se prezintă sfios. Nu este o persoană curajoasă. Vocea âi tremură, dar este atât de melodioasă. Degetele se joacă ezitant cu un pix. Apoi, mâna stângă, aşează firele rebele ale bretonului. O dată, şi încă o dată.

Este Sânziana. O femeie în floarea vârstei. Are un magnetism aparte. Ceva te îndeamnă să o priveşti, ba chiar să-i adresezi o întrebare. Fii sigur că îţi va răspunde. Cel puţin cu un zâmbet pe care, pun rămăşag ca nu-l vei uita.

Daca o întrebai în adolescenţă, ce curs vrea să dea vieţii, îţi spunea zglobie, plină de neastâmpăr:

-Mă voi căsători şi voi avea copii. Mă voi ocupa de educaţia lor. Am să mă joc şi am să învăţ cu ei.

Fericirea, nerăbdarea se citea în irisul ei de culoarea prunei. Un albastru-violet, o nuanţă greu de descris.

De ce oare viaţa e atât de nedreptă? Acum sunt revoltată şi eu. De când vine la şedinţele de psihoterapie, este mai bine. Sper să îşi recapete energia şi entuziasmul de a trăi, de a simţi viaţa prin toţi porii, de a asculta instinctul foarte dezvoltat pe care îl are. Ce s-a întâmplat? Am să vă spun pe scurt...

A fost un el... înalt, brunet, cu ochii negri, cu zâmbet permanent - ca un tatuaj - cu maniere de domn, de crai de curte veche. Timp de trei lune au vorbit, s-au văzut, s-au dorit... şi-au făcut planuri. Ea, l-a crezut. Nimic mai grav. Totul s-a spulberat... rapid. Ca un fum purtat de vânt, ca un castel de nisip luat de ape, ca un joc de domino. Un timp, a uitat-o. Apoi îi mai dădea un semn. O încuraja, îi devenise prietenul din umbră. apărea exact în momentul în care Sânziana noastră avea nevoie de cuvântul magic "POŢI". Ea, îşi continua viaţa, dar parcă trăia pentru el. Să-i arate ce poate ea să facă în viaţa asta nedreaptă. A reuşit. A devenit o femeie sigură pe ea... dar, îşi doreşte un bărbat care să o iubească şi să o respecte. După ani, el a reapărut în viaţa ei. I-a mărturisit că e schimbată în bine, dar el are o relaţie la distanţă. Ea, a zâmbit. Nici ea nu ştie de ce. Se întreba: "Oare e fericit?"

Atunci, am înţeles că ea şi-l doreşte în viaţa ei. Cred că şi el este "legat" de ea oarecum, sufleteşte.

Aşteptarea, incertitudinea, dorinţa imensă, neţărmurită de a fi împreună, toate acestea au adus-o la mine, psihologul.

Ea, ştie că, odată ca niciodată, vor fi împreună. Aşa trebuie să fie. Aşa va fi. Şi, mai ştie că, vor avea doi copii frumoşi, o fetiţă ce va semăna cu el şi un băieţel, leit ea.

Şi vor trăi fericiţi şi împăcaţi cu ei şi cu lumea, pâna la adânci bătrâneţi. Încă puţină răbdare şi încă multă suferinţă.

Sunt sigură că, el se va întoarce la o femeie ca ea.